Managementul profitului si rentabilitatii

Managementul profitului si rentabilitatii

ca profitul are urmatoarele functii principale:

Functia de autofinantare a firmei, pentru formarea fondurilor de dezvoltare si pentru remunerarea capitalului;

Functia de indicator sintetic important pentru aprecierea eficientei activitatii firmei;

Functia de parghie financiara de stimulare a intereselor care se manifesta in cadrul firmei;

Functia de alimentare a bugetului public national prin impozitul pe profit;

Functia de indiciu al rationalitatii economice;

Functia de stimulare a dezvoltarii si progresului economic;

Functia de stimulare a acceptarii riscului in afaceri;

Functia de stimulare a spiritului de economie;

Functia de parghie economica de repartizare a efectelor economice obtinute;

Functia de control a gestiunii si managementului factorilor de productie.

Rentabilitatea reprezinta capacitatea firmei de a realiza profit. Rata rentabilitatii exprima gradul in care utilizarea resurselor de catre firma aduce profit. Rentabilitatea deci nu trebuie privita doar ca reprezentand profitul, ci si sursele lui de formare, mai cu seama veniturile obtinute si capitalurile care le-au finantat.

Rentabilitatea se exprima cu ajutorul ratelor.

Rata rentabilitatii este expresia relativa a profitului.

Acest mod de exprimare ofera informatii in plus fata de masa profitului, mai cu seama pentru efectuarea de comparatii in timp si spatiu si fata de programe. Compararea profitului, ca masa, nu ar fi concludenta.

Un singur lucru mai subliniem aici, si anume multitudinea factorilor care determina nivelul rentabilitatii financiare si, mai cu seama, complexitatea fiecarui factor in parte (de pilda profitul net, capitalul propriu, profitul impozabil, timpul de lucru etc.) are ca influenta dimensiunea pe care, in general, i-o impune managementul firmei, prin modul in care toti acesti factori si cei care ii determina sunt gestionati si manageriati Cand acest indicator are, de pilda, valoarea 5, inseamna ca valoarea bursiera se acopera din profit in cinci ani.

Recapituland, facem din nou precizarea ca profitul si rentabilitatea au ca purtatori produsul sau serviciul, prin pretul, profitul si costul acestuia.

Managementul financiar si importanta lui in lumea contempoana

Argumentatia care a stat la baza abordarii Managementului Financiar in Afaceri ca subsistem al Managementului General, cu particularizarea, apoi, in zona financiar-patrimoniala a organizatiei, a fost expusa in prefata acestei lucrarii. Ca urmare, redam mai jos doar componentele Managementului General implicate, dupa opinia noastra, in Managementul Financiar in Afaceri.

Inainte de a trece la tratarea acestor probleme, mai facem precizarea ca din ratiuni de simplificarea exprimarii, conceptul de Management Financiar in Afaceri il vom defini doar Management Financiar, pornind de la faptul ca activitatile economice, indiferent in ce domeniu au loc, trebuie sa fie consecinta si finalitatea unei afaceri, deci managementul financiar al acestora nu poate fi decat Management Financiar in Afaceri, asa cum cititorul va constata din intreaga constructie a cartii.

. Obiectul si functiile man. Financiar modern.

Functiile managementului, sau atributele acestuia, reprezinta esenta lui, modul lui stiintific si practic de operationalizare.

De la aparitia managementului pana in prezent, specialistii inca nu s-au pus de acord asupra tipologiei functiilor managementului, cei mai multi, insa, sustin ca sunt urmatoarele:

Prevederea, Organizarea, Coordonarea, Antrenarea si Control - Evaluarea.( functii care urmeaza sa sufere completarile si modificarile derivate din cerintele conceptelor de economie, organizatie si management, bazate pe cunostinte).

Functiile, sunt componente ale Managementului General si se interfereaza atat de mult cu functiile Managementului Financiar, incat vor fi tratate acolo, cu aspectele principale implicate. In acelasi mod, vom aborda si functiunile organizatiei

Conceptul de capital si importanta lui in lumea contemporana.

Categoria economica de capitaluri a fost una dintre cele mai putin utilizate in Romania in statul totalitar, din motive care au tinut, exclusiv, de aspectele de ordin politic. Mai mult chiar, atunci cand s-a utilizat, ea a fost folosita distructiv, ca acuzatie la adresa economiei de piata, a capitalismului in general

Deci, dupa modul specific in care participa la procesele economice, se consuma si se inlocuiesc, capitalurile au fost clasificate de autor in doua categorii, fiind definite, astfel[1]:

capital fix, care reprezinta acea parte a capitalului real formata din echipamente de folosinta indelungata, care participa la mai multe cicluri de productie, se depreciaza treptat si se inlocuiesc dupa mai multi ani de utilizare;

capital circulant, care reprezinta acea parte a capitalului real care se consuma in intregime in decursul unui singur ciclu de productie si care trebuie inlocuit cu fiecare nou ciclu.

Ca urmare, definirea capitalurilor, tipologia lor, modul de formare, de gestionare si valorificare etc., cu toate progresele inregistrate in literatura economica postdecembrista, sunt insuficient tratate. Cu atat mai putin, problematica derivata din capitalul de cunostinte si din modul ei de monitorizare, la care am facut deja referire.

In acest context, incercam o sintetizare a modului in care s-au solutionat aceste probleme in unele lucrari indigene de larga circulatie si, unde este cazul, ne exprimam si noi un punct de vedere

In Dictionarul Enciclopedic, editia 1993, se da capitalurilor urmatoarea definitie: "Ansamblul valorilor materiale rezultate din activitatea umana si totalitatea valorilor financiare detinute de o firma, utilizabile in scopul obtinerii unui venit".

Intr-o lucrare preluata in Manualul de Economie Politica, editia 1995[2], capitalurile se definesc astfel: "Capitalul reprezinta categoria bunurilor produse si utilizate in scopul producerii altor bunuri economice". Tot acolo, capitalurile se denumesc si "capitaluri reale".

Desi capitalurile se clasifica dupa o multitudine de criterii, in aceasta parte a lucrarii ne vom referi, ca si autorii lucrarilor de economie politica citate, doar la cele doua mari grupe: capitalul fix si capitalul circulant.

. Formarea capitalurilor din surse interne si avantajele ei

Sursa interna, in vorbirea curenta, este denumita autofinantare, semnificand veniturile nete proprii destinate formarii capitalurilor.

Dimensiunea acestei surse deci depinde de capacitatea de autofinantare a firmei (CAF).

Autofinantarea, in general, este formata din amortizare, provizione si profitul net.

Autofinantarea insa este abordata in literatura de specialitate in mai multe modalitati de exprimare, ca de pilda:

autofinantarea globala sau bruta, semnificand diferenta dintre venituri si cheltuieli (V-C);

autofinantarea de mentinere, sau de supravietuire, adica aceea destinata doar unei reproductii simple, fiind formata din amortizarea pentru inlocuire si din profitul destinat mentinerii nivelului de dezvoltare atins;

autofinantarea de expansiune, adica aceea capabila sa finanteze dezvoltarea firmei, ea numindu-se si autofinantare neta, fiind formata din amortizarea si profitul care exced reproductia simpla si sunt destinate majorarii patrimoniului;

autofinantarea imediata, adica autofinantarea lichida, disponibila la acea data;

autofinantare amanata, adica autofinantarea potentiala, care va putea deveni realitate in viitor si in anumite conditii.

Dimensionarea corecta a acestei surse de formare a capitalurilor firmei, proiectarea evolutiei ei si managementul realizarii acestui obiectiv sunt de importanta vitala pentru firma.

Aceasta sursa isi are substanta in cele doua zone aratate (zona profitului si zona amortizarii).

Formarea capitalurilor din contributia proprietarilor.

La formarea firmei, fondatorii aduc o contributie minima de capital sub forma de bani, in natura, cedare de creante etc.

Aceasta contributie devine capitalul social al firmei. In functie de tipologia firmelor din Romania, contributia poarta denumiri diferite, astfel:

actiuni, la societatile comerciale pe actiuni;

parti sociale, la societatile comerciale cu raspundere limitata;

parti interese, la societatile comerciale in nume colectiv.

La formarea firmei, capitalul social este, de regula, egal cu patrimoniul firmei. Dupa acest moment, din cauze multiple (aparitia profitului, formarea de elemente de patrimoniu prin finantarea din imprumuturi pe termen mediu si lung, etc.), dimensiunile celor doua elemente se diferentiaza, in sensul ca patrimoniul se distanteaza de marimea capitalului social.

Capitalul social, pe tot parcursul existentei lui, trebuie abordat in cele doua conotatii pe care le imbraca:

ca substanta materiala si baneasca, dimensiune care, din punct de vedere contabil, se regaseste in activul bilantului;

ca drepturi si obligatii care, ca dimensiune, tot din punct de vedere contabil, se reflecta in pasivul bilantului.

Ca lichiditate, contributia proprietarilor, respectiv capitalul social poate fi:

capital social subscris, respectiv contributia la care s-au angajat proprietarii pe parcursul constituirii firmei sau a derularii, pana la finalizare, a ofertei de actiuni;

capitalul social varsat, respectiv partea din capitalul subscris care a devenit lichiditate pentru firma;

capitalul social nevarsat, respectiv partea subscrisa si nevarsata la un moment dat.

Pentru managementul firmei, in general, si pentru managementul financiar, in special, dimensiunea celor trei categorii reprezinta o sursa informationala cu semnificatii profunde, dintre care subliniem:

nesubscrierea intregului volum de actiuni din oferta vizeaza, de regula, direct, credibilitatea firmei, aspect de fond care trebuie sa fie tratat cu toata atentia:

cererea de subscriere peste nivelul ofertei este, in general, un semnal bun la adresa imaginii si credibilitatii firmei, care, daca a fost proiectata constient, este bine, insa daca este doar un rezultat aleatoriu, atunci firma a ratat o sansa, o oportunitate;

nevarsarea integrala a capitalului subscris, in termenul fixat, are, ca geneza, de regula, doua cauze nefavorabile firmei, care trebuie sa fie tratate cu atentia necesara (prima cauza: scaderea credibilitatii firmei; a doua cauza: intrarea celor care au subscris intr-o situatie financiara anormala).

Formarea capitalurilor din imprumuturi obligatare

Reprezinta a doua sursa externa principala de formare a capitalurilor.

Sunt denumite, astfel, ca urmare a faptului ca atragerea unor capitaluri disponibile necesare se face utilizand ca instrument obligatiunea.

Obligatiunea, se defineste, in general, astfel:

o hartie de valoare, un titlu financiar care se poate plasa pe piata de capital si se poate negocia;

este un titlu de creanta (fiind o parte dintr-un imprumut, dintr-o obligatie).

Obligatiunile sunt remunerate de catre cei care le-au pus in circulatie, cu un venit fix, sigur, de regula, cu o dobanda. Punerea in circulatie a obligatiunilor se face tot prin emisiune, cu cele doua variante deja aratate: emisiune publica si emisiune inchisa.

Pentru a se face emisiunea, trebuie sa fie indeplinite, intre altele, doua conditii obligatorii:

existenta unui compartiment cu sarcina de urmarire a rascumpararii si remunerarii obligatiunilor emise;

agrearea emisiunii de catre o banca.

Prospectul (documentatia) pentru emisiune are, in esenta, acelasi rol ca si la emisiunea de actiuni, adica acela de a convinge detinatorii de capitaluri sa investeasca in obligatiunile emitentului. Ca elemente in plus, apar: volumul obligatiunilor emise anterior si nerascumparate; modul si conditiile de rascumparare a noilor obligatiuni; valoarea nominala; dobanda; durata imprumutului etc.

Emisiunea nu poate depasi o patrime din patrimoniul emitentului.

Si in cazul obligatiunilor, pe piata de capital opereaza oferta si cererea:

oferta, de regula, o fac statul, institutiile publice, firmele si alte persoane juridice;

cererea este formulata, de regula, de catre persoanele fizice si persoanele juridice (firmele, institutiile publice etc.). Obligatiunile, in functie de confluenta dintre cerere si oferta, se pot vinde la urmatoarele valori:

la paritate, adica la valoarea nominala, situatie care se intalneste atunci cand cererea se echilibreaza cu oferta;

supra paritate, atunci cand cererea este mai mare decat oferta;

sub paritate, cand oferta este neacoperitoare.

Obligatiunile emise se pot rascumpara in mai multe moduri, in functie de interesele partilor:

o singura data;

fractionat:

in transe egale;

tragere de amortizare;

alte sisteme.

In ceea ce priveste drepturile pe care le confera detinatorilor, obligatiunile dau doar dreptul la rascumparare si la remunerare, deci detinatorii nu pot interveni in managementul unitatii emitente.

Ca tipologie, obligatiunile sunt in general urmatoarele:

dupa forma:

obligatiuni nominative, adica sunt emise pe numele cumparatorului, putand prevedea si alte clauze, fiind preferate de emitent cand vrea sa faca o selectie a ofertantilor de capitaluri;

la purtator, deci clasice, aceleasi pentru toti;

dupa remunerare:

obligatiuni clasice, adica cu remunerare "standard" (obisnuita, la fel, pentru toti);

obligatiuni indexate, respectiv la cele la care se calculeaza dobanda la dobanda;

obligatiuni participante (la care, pe langa dobanda, se acorda si un stimulent, proportional cu profitul obtinut);

obligatiuni convertibile in actiuni (reprezinta, practic, o amanare a majorarii capitalului social);

Costul capitalului si importanta lui in management.

Capitalul este o marfa care are un pret (format la confluente dintre cerere si oferta) si un cost pe care trebuie sa le suporte utilizatorul. In pretul si costul capitalurilor insa intra si o serie de factori specifici, cum sunt: confidentialitatea, durata utilizarii, importanta, riscul, intermediarii, garantiile, categoriile de imprumuturi etc.

Costul este elementul de risc cel mai mare care insoteste capitalul, intrucat este in raport invers proportional cu profitul: un cost mare duce la un profit mic, care provine, in acest caz, numai din managementul financiar deficitar.

Indiferent de natura lor, toate capitalurile au un cost, iar optimizarea structurii capitalurilor dupa criteriul costurilor, a devenit deja, daca este bine conceputa, organizata si derulata, o activitate profitabila.

Pretul si costul capitalurilor determina deci, in tot mai mare masura, profitul si rentabilitatea utilizatorului (capitalurile disponibile sunt tot mai putine si mai scumpe).

Ca urmare, pretul si costul capitalului trebuie previzionat, firma trebuie sa-si construiasca o strategie adecvata si proceduri tactice pentru corectare operativa si punere in practica.

Structura capitalurilor si costul mediu al acestora sunt o sursa de profit importanta pentru firma, profit care deci provine din aceasta sursa, nu din activitatea de exploatare sau din sursele financiare sau exceptionale traditionale. Este deci unul dintre criteriile importante ale selectiei managerilor firmei.

Costul capitalurilor provine, in esenta:

din dividendele cuvenite detinatorilor de capitaluri, pentru contributia acestora la formarea capitalurilor firmei;

din dobanda cuvenita pentru imprumuturile obligatare, bancare si a altor imprumuturi rambursabile.

. Investitiile si rolul lor in lumea contemporana.

Rolul investitiilor destinate activitatii economice, productive in primul rand, este crearea acelui suport solid al cresterii avutiei. Datorita lor se dezvolta si se modernizeaza forta productiva a societatii.

Intr-o alta lucrare de specialitate relativ recenta[3], se prezinta deosebit de concludent rolul si importanta investitiilor, astfel:

"in economie si societate - afirma H. Schmidt, presedintele PSD din Germania - profi-turile de astazi fac investitiile de maine, iar acestea, locurile de munca de poimaine";

investitiile sunt "un liant" intre generatii, prin noile locuri de munca create pentru generatia tanara si prin mostenirea de capital fix pe care aceasta o primeste de la generatiile anterioare;

prin investitii se valorifica, in principal, in activitatea practica, rezultatele stiintei si tehnicii, inclusiv in conservarea mediului ambiant

Documentatia pentru investitie si importanta ei in management

In esenta, documentatia pentru investitii are, deci, ca obiect, trei scopuri de baza:

sa previna riscul in procesul investitional;

sa documenteze pe cel care formuleaza optiunea pentru investitii asupra oportunitatii, legalitatii, posibilitatilor de realizare, eforturilor (financiare, materiale, umane etc.) pe care le presupune si asupra efectelor si eficientei investitiei respective;

sa convinga pe cei care trebuie sa finanteze investitia (actionarii, bancile etc.) sa isi plaseze fondurile in investitia respectiva

In esenta, prin reglementarile mentionate sunt recomandate urmatoarele documentatii tehnico-economice:

- studiul de prefezabilitate;

- studiul de fezabilitate;

- proiectul tehnic.

Aceste documentatii sunt insotite de devizul general, iar cand se trece la executie, investitiile se realizeaza pe baza detaliilor de executie.

Din considerentele pe care le vom prezenta in partea referitoare la efectele investitiilor, noi apreciem ca documentatia pentru investitii trebuie sa demareze cu studiul de oportunitate, singurul care poate contura o optiune realista pentru investitia respectiva si poate asigura demararea procesului investitional in conditii de siguranta si rationalitate ( procesul investitional presupunand nu numai cercetarea pietei, ci si cercetari sociologice, de comportament, etc).

La elaborarea documentatiilor pentru investitii se parcurg, de regula, urmatoarele etape:

elaborarea temei de proiectare;

elaborarea studiului de amplasament;

efectuarea studiilor topografice si geotehnice necesare;

elaborarea planului urbanistic de detaliu (PUD);

obtinerea certificatului de urbanism;

elaborarea studiului de prefezabilitate;

obtinerea avizelor si acordurilor necesare;

elaborarea studiului de fezabilitate;

aprobarea studiului de fezabiliate;

elaborarea proiectului tehnic;

obtinerea autorizatiei de constructie.

. Factorul timp in investitii

( vezi valoarea in timp a banilor

Timpul si spatiu, spunea un reputat specialist, sunt elemente existentiale. Timpul calendaristic este infinit si ireversibil, este elementul integrator al elementelor in natura, in spatiu. Este o categorie economica generala, exprimand relatiile economice ce se stabilesc intre membrii societatii in repartizarea si utilizarea timpului ca resursa. Timpul economic exprima caracterul dinamic al proceselor economice. Repartizarea lui poate fi spontana, sau programata. Este, astfel, un criteriu de optimizare si repartizare a rezultatelor. Scurgerea timpului, reflecta pretul acestuia. Timpul este:

-resursa economica, pentru ca desi este infinit, este ireversibil si pentru ca economisirea lui poate face posibile cresterea productiei si profitului, ca urmare trebuie sa i se aplice aceleasi reguli, ca la orice resursa(materiala, umana, financiara, etc);

-factor economic, prin efectele pe care le genereaza;

-progresul tehnic face ca timpul sa aiba efecte diferite in diferite etape.

Ca urmare, timpul, in orice activitate, este o componenta a eficientei. Cu cat o suma se obtine mai repede, cu atat este mai importanta, mai valoroasa, mai eficienta.

In investitii, timpul are conotatii mai profunde, fondurile se aloca pe perioade mari, executia obiectivelor dureaza, timp in care fondurile sunt imobilizate si nu aduc nici un avantaj investitorului, dupa intrarea in exploatare, obiectivul nu lucreaza la parametrii proiectati din prima zi, necesitand o perioada pana se realizeaza aceasta performanta, pentru recuperarea capitalurilor investite, dupa intrarea in exploatare, necesita iarasi o perioada importanta de timp, iar pentru obtinerea avantajelor nete, scontate, mai este necesara o alta perioada. El vizeaza, deci, intreg procesul investitional, intreg ciclul de viata al investitiei, de la idee, pana la scoaterea ei din exploatare. Este un proces care trebuie abordat unitar, tinand seama ca pe axa temporala, etapele si momentele procesului investitional au conotatii si importanta diferita in fundamentarea deciziilor care se iau.

Alte considerente care aduc timpul in planul importantei pentru toti cei implicati in procesul investitional:

-pana la recuperare capitalurile, asa cum s-a aratat, acestea sunt imobilizate in constructii, utilaje si instalatii, in lucrari de utilitati, etc;

-in acest timp, uzura morala opereaza, asupra produselor, tehnologiilor, utilajelor si instalatiilor tehnologice, etc, se modifica, consumurile, costurile si preturile, se modifica, comportamentele oamenilor fata de produsele pentru care se realizeaza obiectivul de investitii;

-investitiile si timpul, la utilaje si instalatii, precum si la produse, deci, sunt nedespartite, duratele de viata active ale acestora scazand in continuu, dramatic, ajungand la unele, la sub un an.

Din alt punct de vedere, timpul este un multiplicator al eforturilor si al efectelor, in investitii. Concret:

-timpul de executie ( proiectare si executie propriu zisa), reprezentand eforturi, dureaza l-3 ani;

-timpul pentru obtinerea efectelor, respectiv profitul pentru recuperarea capitalurilor investite si profitul net, adica durata de exploatare activa se doreste a fi cat mai indelungata.

Se are, deci, in vedere atat influenta factorului timp ca dimensiune fizica, adica existenta lui calendaristica, dar mai ales dimensiunea lui economica.

Timpul este un factor independent, caracteristica, pe care daca o cumulam cu celelalte aspecte prezentate, face ca luarea lui in considerare asupra eficientei investitiilor sa fie un principiu de baza in investitii.

. Costurile de productie si rolul lor in management. ( profit, pret,cost etc.)

Costul productiei reprezinta esenta managementului firmei in general si a managementului financiar, in particular, deoarece, concret, reflecta modul in care se realizeaza obiectivele de baza ale managementului, ale strategiei firmei: valorificarea resurselor, realizarea profitului scontat, echilibrul economic si financiar, capacitatea concurentiala, cresterea valorii firmei, imaginea firmei, atractivitatea ei, climatul de creatie, ordine, eficienta, perspectivele acesteia.

Rolul hotarator al costurilor de productie deriva si din faptul ca reducerea volumului si optimizarea structurii acestora alaturi de cresterea preturilor, prin calitate, ramane singura si cea mai sigura cale pentru obtinerea de catre firma a profitului scontat, a unui profit stabil, de durata, normal, sanatos, performant.

Cele doua parti implicate in tranzactie, piata si producatorul, au interese diferite, care trebuie sa se apropie, printr-un management performant.

Cumparatorul este interesat sa obtina un produs de calitate cat mai inalta si la un pret cat mai mic.

Producatorul este interesat sa obtina un pret cat mai ridicat (scapand de multe ori din vedere calitatea), pentru a-si acoperi costurile (care nu in toate cazurile sunt justificate) si profitul scontat.

Schema generala a costurilor si preturilor de oferta.

Construirea costului proiectat, a pretului de oferta si identificarea si tratarea abaterilor costurilor efective de la nivelul prestabilit sunt abecedarul in economie, in managementul general al firmei si, in mod particular, in managementul financiar al firmei. In absenta acestora nu se poate pretinde ca exista management.

Notiunea de "schema generala" a fost adoptata pentru a sublinia ca ea prezinta doar "un traseu" si nu o metodologie completa de formare a costurilor si preturilor de oferta. De altfel, nici nu ar fi fost posibila abordarea exhaustiva, aici, a unei astfel de metodologii si ar fi fost o deviere de la obiectivul lucrarii, adica managementul financiar, respectiv valorificarea acestor informatii financiar-contabile in procesul de management. Schema este construita pornind de la structura costurilor de productie pe articole de calculatie si de la tipologia de baza a costurilor si a preturilor.

Redam, alaturat, aceasta schema:

Managementul situatiei financiar patrimoniale.

Exprimarea de genul "Situatie financiara buna, rea, criza financiara etc." nu este completa. Exprimarea corecta este situatie financiar-patrimoniala, deoarece sunt strans legate, sunt complementare, sunt interdependente.

Reprezinta starea si situatia capitalurilor, componenta lor materiala si rezultatele obtinute prin utilizarea lor. Reprezinta, de asemenea, "barometrul" managementului firmei, calitatea strategiilor, politicilor, programelor, modul lor de concepere si operationalizare si, prin acestea, conversia resurselor consumate in rezultate.

Exprima valoarea economica a firmei, atat de utila in raporturile firmei cu mediul extern in care evolueaza (banci, piata de capital, alte firme etc.), dar si cu actionarii, salariatii, managerii etc.

Obiectivul major al firmei - se stie - este maximizarea si consolidarea valorii acesteia, realizata mai cu seama prin:

rentabilitate;

echilibru economico-financiar.

Insa acestea, nu oricand si nu oricum, duc la scopurile aratate, ca de pilda:

o crestere masiva, fara consolidare, amplifica riscul de firma;

o flexibilitate financiara nejustificata, poate avea un cost ridicat etc.

Deci situatiile trebuie tratate cu discernamant, iar deciziile trebuie sa fie bine fundamentate. Esential ramane echilibrul intre interesele pe termen scurt cu cele pe termen lung, care sa asigure amplificarea constanta, de durata, a potentialului financiar-patrimonial al firmei.

Obiectivele principale ale managementului situatiei financiar-patrimoniale sunt:

asigurarea echilibrului economico-financiar;

cresterea profitabilitatii firmei;

asigurarea integritatii patrimoniale si a dezvoltarii si modernizarii patrimoniului firmei;

asigurarea lichiditatii si solvabilitatii firmei, deci a bonitatii acesteia;

consolidarea gestiunii economico-financiare;

perfectionarea si eficientizarea managementului general al firmei.