O istorie a Comunicarii interculturale

Abstract

Communication with others culture characterizes our world. The new methods of technology increase the number of interactions between cultures and make communication more easy. Intercultural communication is nowadays of great importance and, with its help, we may find some answers to the modern world's problems.

This short chapter, A Brief History of Intercultural Communication, presents studies and perspectives of different authors about intercultural communication. It tries to follow an historical evolution of the concept, from its first theories in the 1950s through the work of the US Foreign Service Institute and the publication of Edward Hall's The Silent Language to the latest trends (intercultural management and intercultural dialogue). The first authors based their theories on the USA, as it is representative for the multicultural environment. All theories issued on the American ground can be applied to the European space, which represents an unified territory of common historical and cultural basis (and this is the real dimension of Europe), not only on economical basis, as the European Union started. The European "interculturality" is more complex due to the intricated relations within Europe, which during its history, longer and tumultuously then the American's, has undergone many changes at the political, social and economic level, having as effect the migrations, the instability of the national and state boundaries.

A special attention is offered to the roots of intercultural communication, the first explorers and the roman-greek synthesis. The review of the previous decades reveals the main theories on intercultural communication and the most proeminent figures of the interculturalists (in the 1970s Samovar and Porter, Condon and Yousef, in the 1980s Gudykunst, in the 1990s Dodd). The beginning of the XXIst century offers new perspectives, especially due to teenagers contacts, the exchange programmes, the demographic changes and the European Union policies regarding diversity.

To understand the intercultural field we need to take into consideration different aspects of culture, communication and intercultural interactions. An interdisciplinary analysis is required with the help of linguists, anthropologists, psychologists, theologians and others. In the latest decades, there was a constant concern about the diversity and the multicultural environment of our world, which was concretized in The UNESCO Universal Declaration on Cultural Diversity in 2001, completed in 2005 by The UNESCO Convention on the Protection and Promotion of the Diversity of Cultural Expressions and many NGOs, trainings and master's programmes on intercultural communication.

Intercultural communication has an important role: it can prevent miscommunication, misunderstandings and mistakes, conflict situations in our multicultural world. This capter offers a perspective of intercultural communication and stimulates the involvement in the "interculturality" field.

Argument

Desi se vorbeste din ce in ce mai mult despre interculturalitate, am considerat oportuna discutarea diferitelor aspecte si definirea conceptuala a termenului, in evolutia sa istorica, fiindca domeniul in cauza nu dispune de o istorie proprie. Cartile de specialitate nu aloca o importanta deosebita istoriei Comunicarii interculturale, cu toate ca aceasta exista din cele mai vechi timpuri.

In conceperea capitolului, scopul a fost, pe langa realizarea unei istorii a Comunicarii interculturale, si completarea de cunostinte, raportandu-ne la ultimele tendinte si teorii de cercetare, precum si evolutia conceptului. Parcurgerea capitolului teoretic si confruntarea propriilor opinii cu cele dezbatute, inseamna a avertiza cititorul asupra diverselor probleme cu care se poate confrunta in viata reala, dar si o incursiune in tematica aplicata, studiul de caz.

Studiul de caz propune analiza unui aspect negativ al comunicarii din diferite zone geografice si culturale, permitandu-se punerea in aplicare, valorificarea si actualizarea cunostintelor teoretice.

In ceea ce priveste sursele folosite, acestea au fost in majoritate de origine engleza, greu de gasit pe piata romaneasca (subdezvoltata din punct de vedere al resurselor materiale despre interculturalitate). Punctul de plecare a fost lucrarea lui William B. Hart II, A Brief Histoy of Intercultural Communication: A Paradigmatic Approach, aparuta in 1996, de unde am preluat teoria dezvoltarii stiintifice a lui Kuhn si modul in care aceasta se reflecta asupra domeniului interculturalitatii, desi Hart se opreste odata cu construirea teoriei in anii `80, considerand ca la acea data interculturalitatea nu se putea inscrie in randul stiintelor normale mature. Lucrarea de fata acopera si ultimele decenii, interculturalitatea indreptandu-se spre statutul de stiinta matura, si va propune cele mai recente carti si directii de aplicabilitate.

Limitarea la spatiul american se datoreaza faptului ca primii teoreticieni care s-au interesat de interculturalitate si-au bazat si fondat teoriile pe teritoriul Statelor Unite, un spatiu care se autodefineste prin multiculturalitate. Toate teoriile se pot aplica si la spatiul european, majoritatea cursurilor, masteratelor si trainingurilor din Europa, si nu numai, se bazeaza pe experienta americana in domeniul interculturalitatii.

Consider ca aceasta incercare de sistematizare a teoriilor interculturale va fi de folos studentilor, profesorilor, mentorilor, fiind convinsa ca va reprezenta un punct de pornire si un mediator avizat pentru cei care sunt dornici sa se perfectioneze in domeniul interculturalitatii.

Aceasta lucrare se adreseaza tuturor persoanelor care considera ca au nevoie de indrumari pentru insusirea cunostintelor teoretice sau/si practice privind interculturalitatea si diversitatea culturala.

Am convingerea ca odata parcurs acest capitol cititorul dobandeste nivelul necesar de cunostinte pentru a intelege importanta comunicarii interculturale si spre a face fata exigentelor lumii actuale, caracterizata prin diversitate.

1. Introducere

A vorbi despre comunicarea interculturala in ziua de astazi, cand oamenii pot fi in contact cu semenii lor din celalalt capat al lumii printr-un singur click de internet, cu ajutorul telefoniei mobile sau al mass-mediei, stirile circuland mult mai rapid decat prin mijloacele traditionale, inseamna a dori sa ii cunoastem mai bine pe semenii nostri, sa-i intelegem si sa-i acceptam, si comunicarea dintre noi sa fie mai eficace. Contactele din ce in ce mai numeroase cu oamenii din alte tari ne fac sa reflectam in primul rand asupra noastra, asupra eficientei modului nostru de a comunica.

Globalizarea a facut din comunicarea interculturala un fapt inevitabil. Lumea de azi este supusa unor schimbari rapide, interactiunea dintre oameni capata noi dimensiuni. Contactul si comunicarea cu alte culturi sunt caracteristicile dominante ale vietii moderne, lumea parca nu mai poate trai fara beneficiile tehnologiei, fara a putea lua legatura rapid cu persoana din celalalt capat al tarii, fara a putea tine o video-conferinta, fara a putea cunoaste care sunt ultimele stiri de la ultima intalnire a presedintilor la Bruxelles sau ultimele tendinte in moda de la Milano. Toate aceste contacte cu ceilalti, avand scopuri fie economice, politice sau culturale, ne indruma spre un mod de comunicare mai deschis, spre o comunicare interculturala.

Aceasta lucrare incearca sa se focalizeze asupra Comunicarii interculturale, ca stiinta sociala, de la inceputurile sale pana la primele teorii, demers ce a intampinat multe greutati (de la metoda de cercetare la lipsa materialelor, a informatiilor, a cartilor de specialitate, unele dintre acestea abordand comunicarea interculturala doar dintr-un anumit punct de vedere), dar se doreste a fi un punct de plecare pentru cei interesati de comunicare, cultura, interactiunea cu oamenii.

Pentru a intelege mai bine ceea ce reprezinta interculturalitatea, trebuie sa luam in considerare rolul important al contextului (social, cultural si istoric) in relatiile intra- si extra-culturale, legatura multilaterala intre cultura si comunicare, complexitatea si tensiunile implicate in relatiile interculturale. Toate aceste elemente ce vor fi dezvoltate in studiul de fata spera sa va indemne la reflectare, flexibilitate si sensibilitate in comunicarea interculturala.

2. Definirea conceptuala

Comunicarea interculturala inseamna interactiunea directa intre oameni de diferite culturi. Comunicarea interculturala implica mult mai mult decat intelegerea normelor unui grup, ea presupune acceptarea si tolerarea diferentelor.

O definitie atotcuprinzatoare asupra interculturalitatii ne ofera Micheline Ray: "Cine spune intercultural, spune in mod necesar, plecand de la sensul plenar al prefixului inter-, interactiune, schimb, deschidere, reciprocitate, solidaritate obiectiva."[1]. Importanta prefixelor din notiunile de multiculturalism, comunicare interculturala si raporturi transnationale este analizata de Christian Giordano, care observa ca "prefixele multi-, inter- si trans- poseda intre ele evidente afinitati, dar si subtile diferente de conotatie" . Prefixul multi- accentueaza diferenta, chiar separarea dintre culturi, prefixul inter- presupune ca intalnirea dintre culturi este mai dinamica, indivizii au capacitatea de a defini, de a plasa si negocia propria apartenenta si propria identitate culturala. Prefixul trans- indica capacitatea personala sau colectiva de a transcede granitele culturale si frontierele nationale si de a trece de la o apartenenta si de la o identitate la alta cu usurinta.

Comunicarea interculturala a luat nastere datorita interferentei mai multor notiuni comune, cum ar fi comunicarea cross cultural, comunicarea internationala sau globala, relatiile interculturale.[3] Toate aceste notiuni au fost subsumate unui concept mai larg, acela de Comunicare interculturala.

Termenul de comunicare internationala se refera la studiul fluxului de comunicare media intre tari. O alta acceptiune a termenului vizeaza studiul comparativ al sistemelor comunicationale in masa si studiul comunicarii intre guverne nationale. Comunicarea internationala se ocupa de putere, politica, procesul influentei asupra altor natiuni-state.

Comunicarea globala face trimitere la studiul transferului informatiilor, datelor, opiniilor si valorilor, de catre grupuri, institutii si guverne, si la problemele care apar pe baza transferului. Comunicarea cross cultural se refera in general la compararea fenomenelor intre culturi diferite.

Comunicarea interculturala si cea internationala sunt zone diferite de cercetare; prima incearca sa se axeze pe individ, ca unitate de masura, pe cand cea de-a doua incearca sa lucreze la nivel macro, unitatile sale de analiza fiind natiunea, sistemele globale, grupurile, miscarile, dar elementul comun este preocuparea fata de diferente.[4]

Relatiile interculturale reprezinta un domeniu interdisciplinar, prin care se incearca sa se identifice, cu ajutorul diferitelor stiinte sociale, dar care impartasesc un interes comun, studiul interactiunilor oamenilor apartinand diverselor culturi. Studiile culturale pot fi analizate din trei perspective: monoculturale (studiul unei singure culturi face obiectul de cercetare al antropologiei si sociologiei), cross cultural (prin comparatia caracteristicilor a doua sau mai multe culturi) si interculturale (care se bazeaza pe interactiunea a doua sau mai multe culturi, si incearca sa raspunda intrebarilor referitoare la ce se intampla cand doua sau mai multe culturi interactioneaza, la nivel interpersonal, de grup sau international).

3. Stiinta Comunicarii interculturale

In ultimii ani, Comunicarea interculturala si-a dovedit rolul important pe care il joaca in vastul taram al lumii reale, al evenimentelor globale, studiul acestui domeniu preocupandu-i pe oameni de diverse pregatiri stiintifice, ea tinzand chiar la statutul de stiinta. Dar vom vedea daca poate fi considerata o stiinta in adevaratul sens al cuvantului, asa cum este fizica, matematica, astrologia sau medicina.

Filosofia stiintei incerca sa analizeze si sa clarifice logic unele concepte fundamentale pentru intelegerea structurii cunoasterii stiintifice. Cartea lui Thomas Kuhn, Structura revolutiei stiintifice (1970), propune o noua viziune asupra stiintei, "un pas in directia umanizarii stiintei" , o viziune care ne va ajuta sa constientizam faptul ca un nou domeniu, o noua stiinta este reprezentata de Comunicarea interculturala. La data aparitiei cartii, teoria cunoasterii stiintifice era dominata de o tendinta formalista si normativa, dar Kuhn, prin conceptul sau de "paradigma", revolutioneaza gandirea stiintifica. Paradigmele stau la baza acordului oamenilor de stiinta asupra fundamentelor ce disting orice cercetare stiintifica matura; ele sunt definite ca "realizari stiintifice universal recunoscute, care, pentru o perioada, ofera probleme si solutii model unei comunitati de practicieni" . Orice stiinta evolueaza din insasi natura umana, din framantarile vietii prin care se incearca sa se rezolve probleme pe baza cunoasterii, numite de Kuhn "probleme puzzle". Stiinta progreseaza atunci cand paradigmele vor conferi problemelor ce stau in fata cercetatorului caracterul de probleme puzzle. Aceste probleme puzzle apar in stadiul de maturitate a stiintei. Atunci cand paradigmele nu mai corespund realitatii, incepe o perioada de atacuri, de schimb, de criza, preconizand o revolutie stiintifica, ceea ce va duce la progres.

Nu putem fi siguri ca toate stiintele evolueaza in acelasi mod si in acelasi ritm, existand clare diferentieri intre stiintele exacte si cele umaniste, sociale (in randul carora se afiliaza si interculturalitatea).

Dezvoltarea oricarui domeniu stiintific presupune mai multe etape, iar cele preconizate de Kuhn pot fi aplicate si interculturalitatii:

- stabilirea unei baze conceptuale. Studiul Comunicarii interculturale a inceput odata cu Edward Hall si echipa sa, la Institutul de Servicii Externe al SUA, la inceputul anilor `50 ai secolului XX.

- acceptarea paradigmei. In anii `60 s-a dezvoltat mediul de cercetare care testa ideile precedente. Incepand cu anii `70 au aparut primele cursuri, societati si reviste specializate de comunicare interculturala.

- construirea bazei teoretice. In anii `80 s-au dezvoltat teoriile Comunicarii interculturale, cel mai de seama reprezentant fiind Gudykunst.

- intemeierea unei stiinte normale, mature, etapa care incepe sa prinda contur la inceputul secolului XXI.

Studiul Comunicarii interculturale nu are, din pacate, o istorie proprie. Multi cercetatori vin din diferite domenii si isi indreapta atentia asupra comunicarii. Oamenii de stiinta din diverse discipline, cum ar fi antropologia, psihologia, comunicarea, sociologia si relatiile internationale isi parasesc campul de cercetare pentru a se aventura intr-un nou domeniu ce se afla la " intersectia culturii cu interactia umana"[7].

4. Inceputurile si dezvoltarea Comunicarii interculturale

Germenii comunicarii interculturale au incoltit inca de la inceputurile civilizatiei, de pe vremea expeditiilor lui Alexandru cel Mare, Gingis Khan, Marco Polo, Vasco da Gama sau a altor deschizatori de orizonturi, care au facut ca lumea sa devina un spatiu unitar, mai omogen, mai bine cunoscut.

Unul dintre primii imparati care au avut o viziune unitara asupra lumii a fost Alexandru cel Mare, cel care a cucerit Asia Mica, Egiptul, Persia, dorind unirea tuturor popoarelor sub un singur imperiu, parca prevazand destinul Europei peste doua milenii. Alexandru cel Mare a inaugurat un nou colonialism de tip cultural, care viza unificarea tuturor popoarelor intr-o "oecumene", propunand lumii ideea de universalism prin unirea grupurilor etnice si rasiale.

Format in spiritul traditiei filosofice grecesti, avandu-l ca profesor pe Aristotel, si considerand Grecia ca centru al lumii civilizate, Alexandru cel Mare a preluat traditiile si cunostintele grecilor si a incercat sa le aplice in noile teritorii cucerite. Multe concepte filosofice grecesti si realizari din stiinta si alte domenii intelectuale stau la baza societatii, filosofiei, stiintei contemporane europene. Gandirea greaca a pus bazele societatii si politicii Europei si Occidentului, in special prin conceptul de Democratie.

Imperiul Roman a fost unit in plan politic si economic, in primul rand datorita unei bune comunicari intre centru, Roma, si provinciile sale, printr-o buna retea de drumuri. Interculturalitatea se regaseste intr-o forma incipienta inca de la primele incercari de cucerire de noi teritorii. Astfel se poate vorbi de o dubla interculturalitate: intre cuceritori si cuceriti, si chiar intre popoarele cucerite.

Nu trebuie uitata nici mostenirea Imperiului Roman, care se observa in special in domeniul legislativ, militar si administrativ, dar sinteza greco-romana reprezinta mostenirea culturala a Europei de astazi, totodata si primul fenomen complex de interculturalitate. Fiecare stat, natiune a Europei moderne de astazi a preluat, intr-o mai mica sau mai mare masura, elemente fundamentale ale sintezei greco-romane.

Carol cel Mare, incoronat imparat de catre Papa in anul 800, deci inzestrat cu putere din partea autoritatii divine, incearca sa-si extinda regatul, fiind sustinut de Biserica, ce dorea unirea oamenilor din Europa sub indrumarea Sa. In ciuda schimburilor culturale, neintelegerile dintre lumea crestina si cea musulmana au erupt in conflicte violente (Cruciadele), cu ecouri pana in ziua de astazi, conflictele religioase ducand la terorism; a fost mai degraba un conflict intre Apus si Rasarit, pentru ca si crestinatatea rasariteana a perceput Cruciadele ca pe o tragedie, iar "eliberatorii" doreau eliberarea cetatilor sfinte nu numai de catre musulmani, ci si de catre "schismatici", adica de catre ortodocsi. In Orient, cucerirea musulmana nu a avut efectele devastatoare ale Cruciadelor, intre comunitatile crestine, musulmane si iudaice stabilindu-se inca de timpuriu un status-quo. Cruciadele nu au facut decat sa rupa acest status-quo si sa antreneze comunitatile respective in conflicte. Trebuie relativizata aceasta viziune asupra Cruciadelor, pe care o propaga apusenii in mod gresit, si care, intr-adevar, a condus la permanentizarea conflictului intre lumea crestina apuseana si musulmani, si din cauza faptului ca experienta de convietuire in general pasnica intre crestinii rasariteni si musulmani a fost constant neglijata, iar imaginea apuseana asupra Islamului a ramas in principiu cea din vremea Cruciadelor, cum tot pe experienta Cruciadelor se bazeaza si imaginea musulmanilor fundamentalisti de astazi asupra Apusului, pe care-l socotesc imoral, necredincios si doritor de a supune lumea intreaga. Total neinspirata este prezentarea luptei antiteroriste internationale de catre G. Bush drept o "cruciada", dovada ca lumea occidentala inca ignora experienta rasaritenilor.

De-a lungul istoriei, oamenii au intrat in contact unii cu altii, Imperiile nu se doreau a fi doar aliante politice sau economice, ci vizau unirea oamenilor si a culturilor.

Numarul interactiunilor intre oamenii apartinand unor culturi diferite a crescut sub influenta mai multor factori, cum ar fi cresterea populatiei, dezvoltarea stiintei si a tehnologiei. Dezvoltarea tehnicilor de transport (vapoare, cai ferate, automobile) si de telecomunicatii (ziar, telegraf, telefon, radio, televizor, internet) a sporit numarul contactelor interculturale.

Comunicarea cu ajutorul tehnologiei i-a unit si mai mult pe oameni, nefiind nevoie de apropiere, de contact fizic. Marshal McLuhan a introdus notiunea de global village , luand in considerare faptul ca tehnologia ne permite sa intram in contact, sa experimentam si alte culturi decat pe cea proprie. Lumea tehnicii a dus la multifrenie, o scindare a sinelui in multiple identitati; parca purtam o masca, mereu alta, totul depinzand de situatia de comunicare. Nu trebuie sa uitam ca la origine cuvantul persoana desemna masca pe care actorii o purtau in timpul spectacolului pentru a intra mai bine in rol, in acea situatie de comunicare.

Importanta studierii Comunicarii interculturale implica toate aspectele legate de modul nostru de a trai si de a interactiona unii cu altii. Judith Martin si Thomas Nakayama iau in considerare imperativele tehnologice, demografice, de pace, de constiinta de sine si imperativul etic.[9]

Imperativul demografic se refera la curentul de imigrare, la dreptul de libera circulatie, la migrarea fortei de munca (din diverse motive: economice, sociale), care face ca oamenii de diverse nationalitati sa intre in contact, sa colaboreze, sa lucreze in aceeasi institutie, organizatie, si sa convietuiasca intr-un teritoriu, oras strain, si sa se muleze pe matricea culturala adoptiva.

Imperativul economic a jucat un rol important in toate timpurile si inca isi afirma suprematia, la baza sa stand formarea Uniunii Europene. De-a lungul timpului interdependenta economica a diverselor culturi a dus la tranzactii, afaceri din ce in ce mai fructuoase, sporind contactele dintre natiuni.

Imperativul de pace face referire la istoria conflictelor internationale si religioase (tensiunile arabe-evreiesti, colonialismul etc), la conflictele etnice, sociale sau culturale.

Imperativul etic. Codurile etice difera de la o cultura la alta, in necunoastere de cauza exista pericolul de a te comporta intr-o maniera ce nu corespunde eticii unei anume culturi, provocand neintelegeri sau conflicte.

5. Etapele dezvoltarii Comunicarii interculturale

5.1. Baza conceptuala

Intelegerea importantei interactiunii interculturale pentru Statele Unite a venit odata cu sfarsitul celui de-al Doilea Razboi Mondial, cand guvernul american a realizat Planul Marshall pentru reconstructia Europei. Statele Unite au jucat un rol important in evenimentele globale in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, guvernul american a trebuit sa initieze programe noi pentru a interactiona cu oamenii politici de diferite nationalitati (1953 - U. S. Information Agency, transformat in 1977 in International Communication Agency). Desi aceste incercari de comunicare au fost dominate de ratiuni economice, relatiile diplomatice ineficiente s-au datorat neintelegerii rolului comunicarii si culturii.

Un alt eveniment ce a marcat dezvoltarea Comunicarii interculturale in Statele Unite a fost razboiul din Vietnam. Refugiatii care au avut de suferit de pe urma razboiului au reprezentat un nou val de imigranti, un nou tip de contact cultural.

Institutul pentru Servicii Externe (Foreign Service Institute) a aparut datorita acestei lipse de informatii culturale. Unul dintre scopurile sale era de pregati/instrui diplomati sau membri oficiali ai ambasadelor externe. Diferiti oameni de stiinta, antropologi, lingvisti, ca George Trager, Ray Birdwhistell si Edward Hall s-au alaturat echipei de instruire pentru a ajuta diplomatii sa interactioneze mai eficient in situatii interculturale.[10]

Cartea lui Hall, The Silent Language, aparuta in 1959, a raspandit paradigma Comunicarii interculturale si a dus la institutionalizarea departamentelor universitare ce vor aparea pe la mijlocul anilor `60.

Studiul Comunicarii interculturale a inceput prin anii `50, odata cu studiile lui Edward Hall despre Indienii Hopi si Navaro.[11] Hall incerca sa inteleaga cum functioneaza comunicarea interculturala si a oferit cateva concepte care incercau sa elucideze natura problematica a Comunicarii interculturale in cartea sa, The Silent Language.

Cartile sale, The Silent Language si The Hidden Dimension, exploreaza temele comunicarii nonverbale si ale proximitatii. Hall a identificat patru zone de distanta personala care pot fi folosite pentru a intelege diferentele culturale: zona intima (prieteni intimi, apropiati), personala (prieteni buni, conversatie tainica), sociala (cunostinte intr-un mediu relaxant) si public. Hall a identificat doua dimensiuni ale culturii: culturi de context ridicat sau culturi de context scazut, aceste concepte intersectandu-se cu modul in care informatia este transmisa, adica comunicata.

Conceptele sale despre orientarea temporala policronica sau monocrona se refera la modurile in care culturile isi structureaza timpul. Conceptul de timp monocron desemneaza sintagma "fiecare lucru facut pe rand", iar conceptul policronic se axeaza pe multiplele sarcini facute in acelasi timp, timpul fiind subordonat relatiilor interpersonale.

Institutul pentru Servicii Externe a accentuat nevoia de a urma reguli pragmatice, precise, in defavoarea observatiilor teoretice sau a dezvoltarii cunostintelor. Baza analitica a acestor reguli avea tendinta de a fi anecdotica, oferind un model practic.

La inceputurile sale, Comunicarea interculturala a reprezentat doar studiul comunicarii internationale, pentru ca identifica cultura cu nationalitatea. Studiile recente ale Comunicarii interculturale se axeaza pe diferentele culturale intranationale si nu echivaleaza cultura cu natiunea. Cartea lui Molefi Assante, Transracial Communication (1973), este una dintre primele care abordeaza acest subiect.

De la inceputurile sale, cercetarea Comunicarii interculturale a fost un domeniu interdisciplinar, incorporand:

- lingvistica: ipoteza lui Sapir si Whorf in ceea ce priveste impactul variatiei lingvistice asupra atitudinilor culturale. Acestia au folosit notiunea de competenta interculturala, adica abilitatea de a se descurca in diferite culturi cu ajutorul comunicarii.

- antropologia: Analiza lui Renate Rosalio asupra proprietatii diverselor metode de a studia alte culturi.

- psihologia: Cartea lui Gordon Allport, The Nature of Prejudice, arata cum stereotipurile se dezvolta din impulsul uman natural de a clasifica.

Hammer analizeaza contributiile fundamentale aduse de Hall studiului Comunicarii interculturale, pe care si noi le enumeram aici :

- trecerea atentiei de la o singura cultura la mai multe culturi;

- aducerea conceptelor asupra culturii de la un nivel universal la un nivel particular;

- legarea culturii de procesul de comunicare;

- aducerea in atentie a rolului pe care cultura il are in influentarea comportamentului uman;

- stabilirea unor concepte fundamentale in campul cercetarii, cum ar fi: timp monocronic si policronic, context puternic si slab.

Hall a aplicat concepte antropologice abstracte unei lumi practice, cea a serviciilor externe, si a largit punctul de vedere antropologic asupra culturii, incluzand si comunicarea.

Edward Hall este considerat intemeietorul Comunicarii interculturale. Conceptualizarea procesului de comunicare interculturala si contributia sa adusa domeniului au pus bazele cercetarilor ulterioare.

Dodd considera ca nasterea Comunicarii interculturale a avut loc in 1950 odata cu aparitia cartii lui Edward Hall, The Silent Language. Assante si Gudykunst apreciaza rolul lui Hall in conceptualizarea domeniului si plaseaza nasterea Comunicarii interculturale in anii `70.

5.2. Acceptarea paradigmei

Anii `60 ai secolului trecut se remarca printr-o punere in aplicare a teoriilor studiului Comunicarii interculturale. Institutul pentru Servicii Externe (Foreign Service Institute) si-a largit aria de instruire nu numai pentru diplomati, ci si pentru oameni de afaceri, misionari, studenti din toata lumea, voluntari ai Organizatiilor de Pace.

In Statele Unite, miscarile pentru drepturile civile si miscarile pentru drepturile femeii au accentuat diversitatea culturala. Anii `60 au reprezentat o perioada turbulenta in istoria Americii[13], cuprinzand confruntari pentru drepturile civile si participarea masiva a populatiei din orase la manifestari, implicarea in razboiul din Vietnam, epoca Beatles, a hippiotilor si a revolutiei sexuale, dar si asasinarea presedintelui John F. Kennedy si a lui Martin Luther King. In 1964 a fost aprobata legea Drepturilor Civile, iar America incepe sa-si descopere minoritatile. Toate aceste evenimente au provocat o renastere culturala. Ideile promovate pentru intelegerea oamenilor apartinand unor culturi diferite au stat la baza rezolvarii problemelor.

La nivel academic, cursurile despre discursuri, oratorie, au fost inlocuite de cursurile de comunicare interpersonala. Atitudinea de a face totul pe cont propriu a dus la un individualism care nu mai lua in considerare incercarea de a schimba comportamentul celuilalt. Accentul eticii comunicationale "a trecut de la a spune adevarul la a fi loial partenerului de comunicare"[14]. Ceea ce se spunea trecea pe planul secund, era important modul in care se comunica si maniera de a-i impresiona pe ceilalti. A inceput sa se dezvolte comunicarea interpersonala si mass-media.

In anii `70 au aparut primele cursuri, societati si reviste specializate de Comunicare interculturala. Universitatea din Pittsbourg a sustinut pentru prima data in 1966 un curs la nivel academic despre Comunicarea interculturala. Universitatea Americana a intemeiat in 1969 programul de Comunicare Interculturala. In deceniul urmator, numarul cursurilor de Comunicare interculturala a crescut simtitor, numarand peste 200 la nivel universitar si peste 50 la nivel post-universitar.

Cresterea numarului de cursuri de Comunicare interculturala a dus la o nevoie de texte de specialitate. Samovar si Porter au publicat in 1972 culegerea de texte Intercultural Communication: A Reader, iar in 1975 a aparut primul text complet A Introduction to Intercultural Communication de Condon si Yousef. Anii urmatori au fost prolifici pentru studiile de specialitate: Ruhly, Orientations to Intercultural Communication (1976); Sitram si Cogdell, Foundations of Intercultural Communication (1976); Dodd, Perspectives on Cross-cultural Communication (1977), Prosser, Cultural Dialogue (1977).

Multe organizatii noi au aparut in anii `70, cea mai prestigioasa fiind SIETAR (Society for Education, Training and Research), iar cele deja existente (International Communication Association; the Speech Communication Association) au infiintat un Departament Intercultural.

SIETAR a fost infiintata in Statele Unite in 1974, dar s-a dezvoltat rapid in afara granitelor, atragand sute de membri din toata lumea, numita ulterior SIETAR International. SIETAR Europa a aparut in 1991, avand reprezentanta nationala in Germania, Marea Britanie, Olanda, Austria, dar incluzand membrii din toate tarile. Astazi, SIETAR este afiliata la Consiliul Europei si are statut de Organizatie Non-Guvernamentala (ONG) in SUA. O noua filiala ce a prins forte in 1997 la Amsterdam este Young SIETAR, care se adreseaza in special tinerilor doritori de a impartasi cunostinte, idei, entuziasm, de a promova schimburi culturale, de a realiza o punte de legatura intre cei dornici de a invata despre interculturalitate si profesionisti. Acestia ofera conferinte, discutii virtuale, congrese anuale pe teme specifice: culturi in tranzitie, cultura si tehnologie, drepturile minoritatilor etc.

In a doua jumatate a anilor `70 si-au facut aparitia primele publicatii si jurnale specializate: in 1974, The International and Intercultural Communication Annuals, ed. Cashmir, iar in 1977, The International Journal of Intercultural Relations.

5.2.1. Despre primele teorii. Potrivit teoriilor lui Larry A. Samovar si Richard E. Porter, comunicarea este un proces tranzactional care afecteaza comportamentul pe care oamenii il au in mod constient cu scopul de a produce sau a afla un raspuns specific de la alta persoana. In editiile ulterioare, acestia vor introduce termenii de "canal", mijlocul prin care comunicarea are loc, de "incifrare" si "decodare" (de ex. procesele de producere si de interpretare a informatiei) si "feedback", ceea ce se refera la disponibilitatea informatiei spre o sursa care va permite elaborarea de judecati calitative privind eficienta comunicarii.

Volumul lor vine in intampinarea a trei nevoi: credinta ca adevarata comunicare interculturala reprezinta o problema importanta pentru ca omenirea si societatea sa supravietuiasca; utilizarea informatiilor si a datelor noi in cursuri specializate; si o bogata bibliografie pentru cei care sunt interesati de teoriile comunicarii. Cartea este structurata in patru parti: 1. eseuri ce analizeaza conceptul de comunicare interculturala; 2. influenta factorilor socio-culturali asupra interactiunii interculturale; 3. problemele interactiei interculturale (verbale si non-verbale); 4. imbunatatirea comunicarii interculturale (prejudicii, aculturatia, educatia interculturala).

Samovar si Porter definesc comunicarea interculturala drept "comunicarea intre oamenii de culturi diferite, aceasta aparand atunci cand un mesaj este produs de un membru al unei culturi pentru a fi transmis unui membru al unei alte culturi spre a fi inteles"[18]. Asupra relatiei dintre cultura si limba nu s-a ajuns la un consens, pentru ca fiecare se raporteaza la cealalta. Un prim argument este acela care spune ca limba determina cultura noastra, ipoteza ce apartine lui Sapir si Whorf, care pretind ca limba nu doar transmite, ci ne si modeleaza felul de a gandi, atitudinile si credintele.

Una din marile diferente, bariere intre culturi este limba. Conventiile lingvistice pot cauza neintelegeri in ceea ce priveste lexiconul, formele de politete, relatiile manageriale. Michael Argyle argumenteaza ca persoanele aflate in contact cu o alta cultura ar trebui sa fie constiente de impresia pe care o creeaza prin stilul verbal pe care il folosesc. O persoana poate indica o atitudine pozitiva sau negativa spre interlocutor, prin schimbarea stilului de vorbire cat mai asemanator sau mai diferit de al acestuia (de ex. folosirea unui accent sau dialect diferit).

Fiecare cultura prezinta trasaturi specifice de limbaj, anumite cuvinte sau tipuri de conversatie sunt considerate mai potrivite pentru anumite situatii, cum ar fi atunci cand faci cunostinta cu cineva sau ceri un favor. Exista diferente intre cantitatea de directitudine/indirectitudine care poate fi aleasa si in structura conversatiei. Succesiunea intrebare-raspuns nu este folosita in toate culturile, de ex. in unele tari asiatice nu se foloseste negatia (cuvantul "nu"). Oricum, fluenta limbii reprezinta o conditie necesara pentru functionarea comunicarii interculturale.

In afara de limba, exista si alte diferente, ca normele culturale si practicile comportamentului non-verbal. Comunicarea non-verbala se refera la toti stimulii, intentionati sau nu, intre participantii la comunicare. Exista patru categorii de comunicare non-verbala[20]: miscarea (limbajul corpului: expresia faciala, contactul vizual, atingerea, gesturile mainilor), proximitatea (folosirea spatiului in procesul comunicarii, cum ar fi arhitectura, mobila, sau distanta fizica intre participantii la situatia de comunicare), paralimbajul (toate sunetele pe care le producem si nu sunt cuvinte; aici intra rasul, tonalitatea, cuvintele vide de inteles: "mm", "aa") si temporalitatea (folosirea timpului in comunicare, orientarea temporala definita de Hall ca monocrona si policrona, intelegerea notiunilor de prezent, trecut si viitor).

Textele lui Condon si Yousef si prima editie Samovar si Porter reprezinta doi factori importanti in introducerea studiului Comunicarii interculturale, in anii `80. Condon si Yousef au integrat in cartea lor materiale din diverse discipline (antropologie, lingvistica, relatii internationale, retorica) intr-un text coerent si usor de inteles, primul de acest tip. Potrivit teoriei kuniene, primele manuale de specialitate indica o dezvoltare importanta intr-un anumit domeniu de studiu: dezvoltarea unei paradigme.

Condon crede ca domeniul Comunicarii interculturale s-a dezvoltat la sfarsitul anilor `60 si inceputul anilor `70 deoarece acest nou domeniu a acordat statut si recunoastere aspectelor culturale ale comunicarii intr-un moment in care nu se mai putea evita acest fapt. I-a ajutat pe oameni sa inteleaga faptul ca au o cultura proprie si sa devina mai constienti de sine din punct de vedere cultural.

Aruncand o privire asupra comunicarii din anii `60, se observa ca aceasta era dominata de retorici si istorici suspiciosi la metodele stiintei sociale. Stiintele umane se opuneau, la acea vreme, stiintelor sociale, in domeniul comunicarii dominand partea umanista, dar in anii `70 demersurile sociale s-au impus.

Condon discuta despre directiile si posibilitatile Comunicarii interculturale, despre abordarile si trecutul domeniului, despre breasla interculturalistilor si despre scopul comunicarii.[21]

Condon considera ca America, ca societate multiculturala, a incercat dintotdeauna sa raspunda crizelor si problemelor, dar nu trebuie sa considere ca detine raspunsurile la toate problemele, fapt dovedit incepand cu 11 septembrie 2001. Studiile interculturale ar trebui facute intr-un context cultural specific (de ex. problemele africanilor sau ale hispanicilor din SUA), nu doar rezumandu-se la studiul comunicarii, si ar trebui sa existe mai multe abordari comune la nivel academic, idealul fiind ca oameni de diferite pregatiri sa colaboreze.

Condon descrie trei abordari in studiul Comunicarii interculturale: etnografia, etnocentrismul si echitatea.[22] Fiecare se asociaza cu diferite discipline, limbi, slogane, si desi se incearca sa fie tratate separat, ele se intrepatrund.

Pentru domeniul etnografic se are in vedere opera lui Edward Hall, cel care a situat comportamentul uman in context. Antropologia si lingvistica sunt influentele acestei abordari, cultura si comunicarea sunt aproape invizibile. Accentul in abordarea etnografica cade pe descoperirea sensurilor in termenii dinamicii specifice a oamenilor, adica cultura. Se presupune ca nu suntem constienti de ceea ce spunem sau facem, pentru ca toate aceste lucruri devin rapid o rutina. Metodologia acestei abordari etnografice este de a face studii de caz si de a se indrepta spre studiul oamenilor.

Abordarea etnografica a fost preferata in studiile interculturale pentru ca este cea mai detasata emotional (participarea trebuie sa fie obiectiva, etnograful este interesat de a aduna, a inregistra fapte) si a fost considerata cea mai profesionista abordare.

Condon vede studiul etnocentrismului axandu-se mai mult pe grupuri, modul in care este perceputa o persoana, problemele privind calitatea de membru, metaforele spatiale, distanta sociala, centrul-periferie, marginalitate, barierele si puntile de legatura, intrarea/iesirea si includerea/excluderea. Aplicatiile in acest domeniu ar implica schimbarea atitudinii, ipoteza contactului, problemele active, politicile publice si schimbarea legilor. Condon observa discrepanta dintre ceea ce spunem ca simtim pentru ceilalti si cum ne comportam cu acestia. Etnocentrismul se studiaza prin metode socio-psihologice si se bazeaza pe distinctia dintre cei din interiorul grupului si cei din exterior, implicand notiunea de a fi diferit. Importanta unei anumite culturi poate fi marita sau, dimpotriva, minimalizata. Chiar daca diferentele sunt mici, ele pot fi exagerate pentru a crea distinctii care sa separe oamenii.

Echitatea se refera la corectitudine, justete/dreptate, exploatare, opresiune, probleme legate de putere, discriminare. Ea sugereaza relatii de tip colonial, cum ar fi cazul americanilor nativi care si-au pierdut proprietatile sau cel al japonezilor in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial. Un alt exemplu de problema de echitate il reprezinta cel al unei minoritati asuprite, in comparatie cu o minoritate obisnuita. O minoritate poate fi determinata pur si simplu pe baza numarului de persoane, dar o minoritate asuprita a avut un tratament nedrept in trecut.

Diferenta dintre egalitate si echitate nu este usor sesizabila. Egalitatea este un cuvant cu conotatii mai puternice si implica faptul de a fi egal din toate punctele de vedere, in timp ce echitatea poate exista atunci cand partile implicate obtin ceea ce isi doresc, chiar daca tratamentul nu este acelasi.

Sunt discutate opt caracteristici ce se disting in domeniul comunicarii interculturale[24]:

- relativitate personala (realitate subiectiva);

- relativitate culturala;

- casta, clasa, sex, varsta, ca bariere in exprimarea si dezvoltarea libera;

- valoarea individualismului si a realizarii de sine;

- mijloace rationale de obtinere a adevarului, mai eficace decat a apela la autoritati politice sau sacre;

- concentrarea spre perceptiile comune reprezinta cea mai buna solutie pentru a ne intelege cu cei care sunt diferiti;

- etici care depind de situatii;

- criterii paradigmatice ale succesului (nu teoretice, religioase, filosofice sau estetice).

Condon subliniaza faptul ca majoritatea cercetarii stiintelor sociale s-a bazat pe presupunerea culturala a individualismului, centrul comunicarii fiind plasat in interiorul individului, nu ca o relatie intre indivizi.

5.3. Baza teoretica

Sfarsitul anilor `70 s-a caracterizat printr-o criza de identitate provocata de incercarea de a oferi o definitie cat mai clara a Comunicarii interculturale. Toate definitiile includeau notiunile de comunicare si cultura, fapt ce nu a ajutat la conceptualizarea unei definitii precise, caci "natura si rolul comunicarii interculturale poate fi interpretat in diverse moduri, depinzand de alegerea definitiei de cultura si comunicare"[25].

Proster (1978) incearca o definire a domeniului prin identificarea problemelor si conceptelor ce apar in studiul Comunicarii interculturale. Proster studiaza componentele comunicarii: mesajul, participantii, codurile lingvistice si nonverbale, canalul de transmitere si componentele culturale (ca de ex.: dezvoltarea culturala, functionalitatea, istoria si ecologia culturala). Saral (1979) subliniaza importanta intelegerii aspectelor interculturale in educatie, inclinatia occidentala a cercetarii Comunicarii interculturale si introduce conceptul de etica.

Criza de identitate a fost accentuata de Smith (1982) si Rochlin (1988), care se indoiau de importanta studierii Comunicarii interculturale.[26] Smith prevedea o indepartare a domeniului prin accentuarea diferentelor relatiilor interpersonale si comunicarii nonverbale. El accentueaza importanta problemelor internationale, saracia, razboiul, dezechilibrul informatiilor internationale fiind mai importante. Rochlin este constient de importanta problemelor internationale pe care Smith le evoca, dar accentueaza rolul relatiilor interpersonale in domeniul interculturalitatii.

Rochlin admite lipsa unui consens teoretic si lipsa unei singure paradigme care sa ghideze dezvoltarea studiului Comunicarii interculturale. El vede cercetarea Comunicarii interculturale impartita in doua paradigme, una subliniind nivelul psihologic personal si constientizarea importantei educatiei, cealalta subliniind modelul relatiilor interpersonale si consultarea in domeniul cultural.

Dezvoltarea teoriei comunicarii interculturale s-a datorat, in anii `80, cercetatorilor William Gudykunst si Young Yun Kim. In 1983 Gudykunst publica in International and Intercultural Communicationm Annual primul volum de teorie a comunicarii interculturale: Intercultural Communication Theories. Gudykunst subliniaza nevoia dezvoltarii teoretice a domeniului si ofera cateva teorii ce pot fi folosite in cercetare. In 1988, Gudygunst aprofundeaza problematica teoretica a comunicarii interculturale, impreuna cu Kim, intr-un volum din International and Intercultural Communication Annual - Theories in Intercultural Communication. Acestia abordeaza teoriile constructiviste, teoria managementului coordonat, teoria convergentei, adaptarea la relatii interculturale, transformarea interculturala si teoria retelei.

In 1989, Gudykunst editeaza impreuna cu Molefi Asante Handbook of International and Intercultural Communication.

Gudykunst este fondatorul teoriei despre incertitudine si anxietate in comunicare, termeni ce vor folositi ulterior de toti interculturalistii. Anxietatea este definita ca fiind sentimentul de disconfort, iar incertitudinea desemneaza inabilitatea de a prezice comportamentul celuilalt.

Gudykunst si Kim folosesc notiunea de "strain" pentru cei care sunt perceputi ca diferiti de propria persoana, un individ interactionand cu altcineva dintr-un grup contrastant. Sociologul german Georg Simmel (1859 - 1918) foloseste conceptul de "strain" si "distanta sociala", aratand ca intr-o faza initiala a contactului cu cealalta persoana, scopul de baza al comunicarii este de a reduce incertitudinea despre cealalta persoana, urmand sa descoperi informatii despre celalalt si sa impartasesti informatii despre tine insuti.[27]

Conceptul de "Celalalt" se refera la etichetarea si degradarea culturii si grupurilor aflate in afara celui propriu. Hegel defineste constiinta de sine ca fiind unica. Din primele luni de viata individul isi percepe propria individualitate ca distincta si separata de a celuilalt. Ladmiral si Lipiansky observa cum fenomenele identitare structureaza relatiile interpersonale ca spatiu social. Sunt cunoscute tendintele de separare intre sexe in grupurile de prieteni, la varstele mai mici, grupurile de apartenenta, anturajul, identitatea colectiva instaureaza comunicarea si schimbul, intr-un cuvant, identitatea poate separa sau apropia. Din acest punct de vedere, comunicarea interculturala presupune un demers paradoxal, "presupune ca cel ce se angajeaza in cunoasterea strainului, sa-l perceapa ca seaman si ca diferit" . Exista o tendinta de intelegere a identitatii celorlalti in termeni de nationalitate; asa cum romanii sunt perceputi ca ospitalieri, prietenosi, dar si cersetori, hoti, si noi ii privim pe italieni ca fiind galagiosi, pe englezi sobri, pe nemti seriosi si harnici. Identitatea se ofera in termenii de "noi" si "ei, ceilalti".

Anii `90 au accentuat interesul crescut pentru interculturalitate , datorita conditiilor istorice (caderea comunismului si libera circulatie a oamenilor a dus la schimbari demografice, avand loc mai multe contacte directe intre oameni apartinand unor culturi diferite). Domeniul teoretic al interculturalitatii a evoluat, teoriile precedente au fost reluate si imbogatite, cartile au cunoscut numeroase reeditari, numarul cursurilor si al trainingurilor a crescut, relatiile internationale si interculturale s-au extins in special prin contactul tinerilor. Tinerii sunt sensibili si deschisi catre comunicarea interculturala, prin gustul calatoriei si al interesului aratat pentru intalnirea celorlalti. Ei se regasesc in aceeasi cultura cosmopolita, definita de moda, jeans, muzica, sport, cinema. O participare dinamica la schimburi intre studenti sau programe de voluntariat a dus la noi contacte interculturale. Comunicarea in masa furnizeaza pentru tineri un spatiu al schimburilor culturale, al culturii pop, rock, rap, al culturii Cartoon Network sau MTV.

Gudykunst si Kim dezvolta teoria despre strain in Communicating with strangers: An Approach to Intercultural Communication, 1995. Strainul are o cunoastere limitata a mediului nou, a normelor si valorilor sale. Acelasi lucru se intampla si pentru reprezentantii culturii locale. In general, comunicarea cu o alta persoana implica prezicerea sau anticiparea raspunsurilor. Predictiile comunicative se bazeaza pe trei niveluri: nivelul cultural, socio-cultural (informatii despre apartenenta sociala a celuilalt) si psiho-cultural (informatii despre caracteristicile individului).[31] Comunicarea cu un strain se bazeaza, cateodata prea mult, pe categorizare, pe stereotipuri, pe prejudecati, iar cel mai bun mod de a imbunatati comunicarea este de a fi atenti la trasaturile unice, individuale ale persoanei si de a fi constienti de propriul comportament in comunicare. Comunicarea cu necunoscutii implica incertitudinea, datorata dificultatii de a prezice raspunsul celuilalt. Singurul mod de a reduce incertitudinea este de a ne dezvolta orizonturile, prin trei strategii: pasiv, activ (cautarea informatiilor din surse adiacente, din carti, de la cunoscuti) sau direct (prin interactiune directa si punand intrebari).

Incertitudinea crescanda a interactiunilor cu strainii este insotita de diferite niveluri de anxietate (ingrijorare datorata pierderii respectului de sine, posibilitatii de a fi incompetent sau exploatat, posibilitatii de a fi perceput negativ, posibilitatii de a nu fi aprobati de membrii grupului nostru in ceea ce priveste legatura cu strainii). Aceste nelinisti pot fi reduse prin atentia pe care o acordam procesului de comunicare, prin aflarea mai multor informatii despre necunoscut.

Carley H. Dodd in Dynamics of Intercultural Communication prezinta teorii, principii, abilitati folositoare in comunicarea interculturala dintre indivizi si grupuri la nivel macrocultural, in cea mai complexa editie a sa, cea din 1995. Cartea sa este structurata in patru parti si cuprinde o introducere la domeniul interculturalitatii, perceperea diversitatii culturale si sociale, intelegerea informatiei interculturale, adaptarea culturala si acomodarea comunicarii.

Cultura influenteaza comunicarea. In afara folosirii limbii, studiul comunicarii interculturale recunoaste cum cultura cuprinde cine suntem, cum ne comportam, cum gandim, cum vorbim.[32] Brislin indica faptul ca oamenii socializeaza intr-un anumit context cultural, dar cultura continua sa le influenteze interactiunile, nivelul de asteptare.

Cand variabilele culturale joaca un rol principal in procesul comunicarii, rezultatul este comunicarea interculturala[33]. Recunoastem si respectam modul in care amprenta culturala justifica diferentele in stilul de comunicare, viziunea si personalitatea fiecaruia.

Comunicarea interculturala apare cand straduinta devine un efort pentru a reduce incertitudinea si anxietatea diferentelor percepute.

Grupurile sau culturile percepute ca fiind diferite pot crea bariere care ne pot prinde in cursa prin partiniri, neintelegeri, aroganta personala, stereotipuri negative. Diferentele perceptibile desemneaza faptul ca ii apreciem pe ceilalti intr-o maniera proprie, pentru a-i masura dupa criterii de asemanare sau diferentiere. Acest fapt duce la "categorizari sociale", iar atunci cand categorizarea sociala este negativa, aceasta devine o sursa a rasismului, a intolerantei si a prejudecatilor.

Categorizarea sociala poate duce la asocieri mentale si emotionale pe baza a trei factori: diferenta culturala sau a grupului, diferenta personalitatii si diferenta in modul in care doi oameni percep relatia lor interculturala.

Intrebarile si emotiile care ne insotesc de-a lungul perceperii diferentei reprezinta inceputul procesului de comunicare interculturala, un imbold de a-l cunoaste pe celalalt si de a face ceva. Dar in acelasi timp, pe baza identitatii noastre culturale si personale, cream un orizont de asteptare, incercam sa evaluam persoana noua.

Stilul personal creeaza prima impresie, ceea ce influenteaza comunicarea interculturala. Stilul de a comunica desemneaza calitatile personale pe care le deducem din mesajul si modul de a fi al interlocutorului[35]. Putem vorbi de un stil dominant/supus, autoritar/lipsit de prejudecati. Stilul comunicativ include faptul de a fi prietenos, de a fi mediator intre oameni, de a fi critic, sfatuitor, de a lua atitudine, de a pune intrebari. Cel mai adesea oamenii nu sunt constienti de stilul propriu de comunicare, unii ascunzandu-se sub masca comunicarii constiente (cei care incearca sa faca o anumita impresie).

Rezolvarea incertitudinii sau a anxietatii provocate de diferenta poate conduce la strategii functionale (competente bazate pe comunicarea interculturala: adaptabilitate, deprinderi interculturale) sau disfunctionale (cum ar fi ostilitatea, ignorarea celuilalt sau a pretinde ca preferi pe cineva).

Perceperea diferentei implica faptul ca oamenii nu impartasesc aceleasi norme, structuri, sisteme. Perceperea diferentei poate explica tendintele de comunicare.

Comunicarea interculturala implica reducerea incertitudinii. Exista doua modalitati de a face fata incertitudinii: pe de o parte putem oferi un nivel de predictie, pe baza regulilor, normelor, ritualurilor, trasaturilor comune, pe de alta parte putem intelege si conduce etapele de interactiune specifice unei intalniri: precontact, contact si impresie, apropiere.[36]

5.4. Noi directii

Uniunea Europeana, formata pana in acest deceniu din 12 tari, intra intr-un proces de extindere, dar in acelasi timp isi consolideaza principiile prin Tratatul de la Maastricht (1992) si prin Tratatul de la Amsterdam (1997). Lansarea monedei unice europene, Euro, in 1999, si liberalizarea circulatiei oamenilor implica o constientizare a importantei legaturilor dintre oameni, nu numai pe plan politic sau economic, ci si cultural; cooperarea intre oameni vizeaza toate domeniile. Deviza adoptata - "Unitate in diversitate"- dezvaluie tocmai importanta colaborarii, a unitatii oamenilor, dar in acelasi timp respectarea si aprecierea diversitatii: "Pluralismul cultural implica acceptarea celuilalt, toleranta, coexistenta plurala, dar cu sansa afirmarii pozitiilor proprii"[37].

Termenul de percepere a diferentei culturale ne face constienti de diversitate, fie ea a limbajului, a gandirii, a obiceiurilor sau a stilului. Incercam sa rezolvam contradictia interna provocata de diversitate.

Conceptul de "diversitate" este perceput in variate moduri de la o tara la alta, politicile guvernamentale pe acest subiect difera de la un caz la altul. Multe tari, cu precadere SUA, sunt percepute ca esalon pentru politica tolerantei fata de imigranti si minoritati.

In orice tara democratica in care coexista mai multe culturi s-a pus problema egalitatii intre cetateni. Se constata ca manifestarile culturii celei mai puternice - fie prin numarul celor care o poseda, fie prin puterea politica sau economica a acestor persoane - tind sa domine, sa acapareze si, in final, sa anihileze celelalte culturi din tara respectiva. Respectul pentru celalalt si pentru modul lui diferit de a fi se aplica mai mult in teorie decat in practica. Or, "conditia sine que non a interculturalitatii este respectul total al vecinului care nu ne seamana"[38].

Inceputul secolului XXI aduce noi provocari in toate domeniile stiintifice, ca si in comunicare. Evenimentele politice si sociale care au zdruncinat lumea si-au pus amprenta in special asupra oamenilor si a modului in care acestia comunica. Domeniul intercultural este mai mult ca oricand pregatit sa mentina echilibrul dorit al lumii. Oamenii sunt mult mai deschisi, doritori de a-i cunoaste pe ceilalti, de a comunica si de a relationa cu ei. Comunicarea interculturala se afla la punctul sau maxim de constientizare si mediatizare. Dezvoltarea interculturalitatii la nivel academic, impreuna cu aprofundarea problemelor si gasirea solutiilor lumii contemporane si-au spus cuvantul in buna colaborare a oamenilor de stiinta si a cercetatorilor din domeniul interculturalitatii.

Rhetoric in Intercultural Contexts, volumul anului 2000 al International and Intercultural Communication Annual, editat de Alberto Gonzalez si Dolores V. Tanno incearca sa identifice si sa confrunte provocarile in ceea ce priveste criticile actiunii retorice atunci cand studiul contine traditii si practici culturale, dorindu-se crearea de posibilitati critice interculturale. Perspective critice specifice (postmoderne, etnografice, istorice) sunt relationate cu criticismul retoric intercultural.

In Handbook of International and Intercultural Communication, 2001, editorii Gudykunst si Bella Mody exploreaza comunicarea cross-cultural, interculturala si internationala, si dezvoltarea comunicarii.

In 2003 a aparut Cross-Cultural and Intercultural Communication, editat de Gudykunst, in care se preiau si se imbogatesc tematicile analizate in 1989 in Handbook. Se are in vedere comunicarea cross-cultural (compararea comunicarii dintre culturi) si comunicarea interculturala (comunicarea intre oameni ce apartin unor culturi diferite), se acopera diferite subiecte, cum ar fi comunicarea verbala si nonverbala intre culturi, influente culturale asupra exprimarii si perceperii emotiilor, comunicarea in relatii interculturale, adaptarea la o cultura nefamiliara. Gudykunst trece in revista cincisprezece teorii ale Comunicarii interculturale, pe care le imparte in cinci categorii: teorii care se axeaza pe rezultate efective, pe acomodare sau adaptare, pe negocierea identitatii, pe retele de comunicare si pe aculturatie sau ajustare.

O alta carte importanta aparuta in 2003, Experiencing Intercultural Communication, Judith N. Martin si Thomas K. Nakayama examineaza fondarea si procesul domeniului, comunicarea interculturala in viata de zi cu zi, in domenii aplicate (turism, afaceri, educatie, sanatate), investigheaza identitatea religioasa, conflictele globale religioase si implicarea pe care o au in comunicarea interculturala cauzele atacurilor de la 11 septembrie.

Dezvoltarea studiului Comunicarii interculturale a implicat descrierea si definirea exemplelor specifice mai mult decat dezvoltarea unei teorii generale. Acest lucru incearca sa fie remediat prin studiile recente, dar fara a se atinge un obiectiv clar.

In ultimile decenii s-a pus accentul pe rolul educatiei interculturale si al managementului intercultural intr-o lume in care oamenii se afla tot timpul in contact, direct sau indirect, rolul dialogului intercultural crescand.

6. Incheiere

Studiul problemelor interculturale nu este un domeniu nou. Oamenii au interactionat cu diferite culturi de-a lungul istoriei pline de razboaie, peregrinari si schimburi de bunuri. Contactul intercultural a devenit o realitate a vietii de zi cu zi. Dezvoltarea interdependentei oamenilor si culturilor in societatea globala a secolului XXI ne obliga sa acordam mai multa atentie problemelor interculturale. Pentru a putea trai si functiona in mediul multicultural de astazi, oamenii trebuie sa fie competenti in comunicarea interculturala.

Diversi autori au studiat Comunicarea interculturala, studiile lor oferind diferite perspective sau accentuari. Libertatea abordarilor ne ofera astazi o perspectiva mai clara asupra domeniului. Desi este o stiinta relativ noua, dar cu radacini adanci, studiile nu reflecta o abordare unitara, clara, concisa, a interculturalitatii, cu atat mai putin a istoriei sale. Cercetatorii veniti din diverse domenii sociale analizeaza problematica intr-un mod subiectiv si incomplet, multumindu-se a-l desemna pe Hall ca fiind intemeietorul Comunicarii interculturale sau a data interesul pentru domeniu in anii 1950-1960, fara a lua in considerare cele mai vechi contacte interculturale si rezultatele acestei intalniri: sinteza greco-romana ce sta la baza identitatii Europei moderne.

In aceasta lucrare am incercat sa expun evolutia Comunicarii interculturale, de la intemeierea sa ca stiinta la inceputul anilor `60 pana la ultimele directii de cercetare si aplicabilitate (educatie, management intercultural), trecand prin principalele teorii (de la Edward Hall, Samovar si Porter, Condon si Yousef, la Gudykunst si Kim, Carlyle Dodd). Prin concentrarea tuturor informatiilor in acest studiu sper sa va fiu de ajutor in aprofundarea tematicii, domeniul in sine fiind inca in dezvoltare si lasand loc liber unor noi teorii sau studii despre comunicarea interculturala.

Pentru a intelege interculturalitatea avem nevoie de planuri interdisciplinare si multiculturale. Acest domeniu se doreste a fi practic intrucat vine in intampinarea nevoilor relatiilor interetnice si internationale. Comunicarea interculturala joaca un rol vital intrucat previne neintelegerile sau greselile in comunicare.

Studiu de caz

Irlanda de Nord

1. Introducere

O buna comunicare nu inseamna doar o transmitere a informatiilor, ci si o intelegere reciproca a dorintelor si a nevoilor celuilalt. Comunicarea poate intampina dificultati daca una dintre partile participante este dominanta si respinge dialogul intercultural, acea forma de comunicare care vizeaza o intelegere deplina intre persoanele/grupurile culturale diferite. Pot aparea aspecte negative ale comunicarii, de la respingerea ideii de dialog pana la manifestarea violenta a pozitiei proprii. Atunci cand exista o opozitie putem vorbi de aparitia unui conflict, fie la nivel afectiv (cand emotiile sunt incompatibile), fie de interese, de valori (ideologiile diferite sunt incompatibile) sau la nivel cognitiv (procesele si perceptiile par nepotrivite).

Conflictul poate fi inteles si prin prisma relatiei trecut - prezent/viitor (cauze-consecinte), rezolvarea conflictului implicand situatii mai complicate, luand in calcul evenimentele si valorile trecutului si modernitatea prezenta.

Oricare ar fi forma sa, conflictul poate aparea la diferite niveluri: interpersonal, social, national, international. In afara de diferentele lingvistice, interpersonale si culturale, exista multi alti factori care se afla in legatura cu relatia interculturala. Conflictul sta la baza diferentelor culturale in diferite contexte: social, economic si istoric.

O definitie larg acceptata a conflictului este aceea a unei incompatibilitati reale, sau percepute ca reale, de valori, asteptari, teluri, intre doua sau mai multe persoane (grupuri) interdependente.

Orice persoana/grup care are o problema cu o alta persoana/grup trebuie sa comunice cu celalalt pentru a clarifica situatia. Aceasta comunicare trebuie sa stea la baza dialogului, a comunicarii si intelegerii reciproce. Atunci cand neintelegerile nu sunt lamurite, rezolvate de la inceput, situatia poate lua amploare, ducand la izbucnirea conflictului, un punct culminant al evolutiei comunicarii. Dar chiar si acest punct de criza ne face sa ne intoarcem la elementele de baza ale comunicarii, la initierea unui dialog.

Conflictul presupune o renegociere, o eliberare a tensiunilor, o stabilire a prioritatilor, o reinnoire a relatiilor, o deschidere spre celalalt si o reevaluare a atitudinilor, pentru ca dialogul si comunicarea sa isi poata indeplini rolul.

Conflictul poate fi neproductiv in cadrul unei relatii, chiar distructiv. Pentru a se imbunatati situatia se poate apela la o a treia interventie: un intermediar, un sol de pace.

Ting-Toomey sugereaza ca aceste doua orientari se bazeaza pe valori culturale diferite ale identitatii si ale respectului de sine. Orientarea conflictuala privita ca oportunitate se datoreaza preocuparii de a salva demnitatea individuala, pe cand orientarea distructiva se datoreaza dorintei de a mentine armonia in cadrul relatiilor interpersonale si de a salva demnitatea celorlalti.

Toate situatiile conflictuale se datoreaza unei lipse de importanta si unei neincrederi acordate comunicarii. Dar trebuie constientizat faptul ca dialogul intercultural este modul principal de rezolvare pe cale pasnica a neintelegerilor.

Am ales cazul Irlandei de Nord pentru a vedea cum anumite aspecte negative influenteaza comunicarea intre culturi diferite si cum aceasta situatie poate fi depasita prin dialogul intercultural. Irlanda de Nord reprezinta un caz complex, cu multe implicatii politice, economice, sociale si culturale, si, nu in ultimul rand, trebuie sa tinem cont ca aceste implicatii se reflecta in viata de zi cu zi a irlandezilor, a acelora care sufera de pe urma neintelegerilor si necomunicarii

2. Conflictul in Irlanda de Nord

Cazul Irlandei de Nord, in ceea ce priveste tematica abordata, reprezinta o situatie complexa. Putem incerca o explicare a conflictului dintr-o perspectiva istorica, a colonialismului, a relatiei Irlandei cu Marea Britanie, dar si introspectiv, analizand situatia interna a Irlandei, a separarii Irlandei de Nord si a conflictelor interne ale acesteia, cauzate de problemele etnice si religioase.

Pentru a intelege ostilitatile dintre catolicii si protestantii din Irlanda de Nord, trebuie sa intelegem conflictele din trecut. Irlanda a fost condusa de Marea Britanie multa vreme, din secolul al XII-lea pana in 1920, perioada cu numeroase revolte intre catolici si mosierii protestanti. Provincia Ulster, din nordul Irlandei, mostenitoare a culturii galice, a rezistat dominatiei britanice pana in 1609, odata cu colonizarea Irlandei de catre protestanti.

Desi Irlanda de Nord are un teritoriu mic, cu o populatie de 1.550.000 de locuitori, alcatuita din 55% protestanti si 45% catolici, disputele sunt acerbe, conflictele ideologice izbucnind in conflicte la diferite nivele si violente.

Nu putem analiza problematica conflictului fara a face precizari despre viata politica, violenta, relatii comunitare si inegalitati. Problema politica sta chiar la baza conflictului, disputele politice privesc problemele constitutionale si statutul Irlandei. Problema violentelor este cunoscuta pe plan international, multe generatii au participat la revolte neintrerupte timp de 25 de ani, pana la incetarea focului in 1994. Problema relatiilor comunitare ia in considerare separarea demografica si sociala, dar si perceperea apartenentei la grupuri distincte de catolici sau protestanti.

Toate aceste probleme sunt incorporate in analiza conflictului. Lucrarea de fata incearca sa prezinte relatia colonialismului cu nationalismul irlandez si unionismul, problematica identitatii in contextul mostenirii culturale si al traditiilor, dar si contextul transnational (globalizarea si multiculturalismul, Uniunea Europeana).

2.1. Colonialismul

Relatia coloniala dintre Marea Britanie si Irlanda dateaza din perioada medievala pana in secolul al XVIII-lea. In 1610 Anglia decreteaza Articolul Plantatiei, confisca pamantul irlandezilor nativi si transfera dreptul de proprietate oamenilor loiali Coroanei Marii Britanii, in general protestanti. Nativii erau mutati in zonele muntoase, nemultumirile provocand rebeliuni, mai tarziu masacre, irlandezii fiind infranti. In 1695 englezii introduc in Codul Penal persecutarea catolicilor. Aceste legi le interziceau catolicilor accesul in functiile publice, militare, dreptul de a vota, de a preda in scoli catolice sau dreptul de a detine pamant.

In 1845 Marea Foamete, provocata de neproductivitatea recoltelor in mai multi ani succesivi, in special de distrugerea recoltelor de cartofi, a dus la un val de emigrari spre America. Moartea prin infometare si boala a provocat o scadere dramatica a populatiei, de la 8 milioane de locuitori in 1845, la 6,5 in 1851, ajungandu-se in 1901 la 4.5 milioane de locuitori.[40]

In 1916 revolta din Dublin, din prima zi de Pasti, inseamna sfarsitul dominatiei britanice si nasterea Armatei Republicane Irlandeze (IRA).

In 1920 Anglia acorda independenta Irlandei, si in 1922 se formeaza Statul Independent Irlandez. Anglia a cerut impartirea Irlandei, compusa din patru provincii, in 32 de districte. Anglia dorea sa detina controlul asupra orasului Ulster si asupra a noua districte din Nord. Britanicii au impartit orasul Ulster, acordand trei districte majoritar catolice statului independent, pastrand Ulsterul cu sase districte, majoritar protestante.

Violentele au continuat intre cele doua comunitati chiar si dupa separarea Irlandei. Se observa ca violentele coincideau deseori cu schimbarile la nivel economic, cum ar fi revoltele izbucnite in timpul depresiunii din 1930, dar odata cu cresterea economica, violentele etnice scadeau.

In 1949 Irlanda a devenit Republica Irlanda, iar guvernul britanic acorda noi drepturi constitutionale Parlamentului Stormont al Irlandei de Nord.

2.2. Conflict religios

Relatia Religie-Politica a marcat dintotdeauna evolutia formarii unei natiuni. Religia a fost subordonata politicului din cele mai vechi timpuri (in Evul Mediu, Biserica devine o institutie statala, structurile episcopale sunt asemanatoare celor de stat, iar regele este uns de Papa), iar Cultura este asimilata Religiei. In cazul Irlandei de Nord, tocmai aceasta relatie sta la baza conflictelor actuale, evenimentele trecute, subordonarea fata de Marea Britanie, impartind tara in doua: Unionistii sau loialistii (protestantii) doresc sa faca parte din Marea Britanie, pe cand Nationalistii si Republicanii (catolicii) se considera irlandezi si aspira la o Irlanda unita.

Constitutia prevede libertatea religioasa, interzice discriminarea pe baze religioase sau de credinta.[42] Diferite grupuri religioase, ONG-uri si institutii academice deruleaza activitati sau proiecte pentru a promova o mai buna intelegere si toleranta reciproca a aderentilor la diferite religii. Politia irlandeza (Garda) a intemeiat un Departament Rasial si Intercultural cu scopul de a realiza o mai buna constientizare si intelegere intre politie si numeroasele grupuri etnice si religioase care imigreaza. Libertatea religioasa este considerata din ce in ce mai mult ca o politica de a promova drepturile umane.

Religia a fost inclusa drept categorie de identitate protejata de Actul Relatiilor Rasiale din 1976. In 1997 s-a creat "Comisia pentru Egalitatea Rasiala", cu scopul de a proteja drepturile umane si de a preveni posibilele probleme sau conflicte.

Relatia religie-etnicitate (rasism si sectarism) a fost mult discutata la nivel politic si academic. In 1972, sociologul Robert Moore face o analiza a conflictului din Irlanda de Nord, intitulata "Relatiile rasiale in cele sase districte", concluzia sa fiind urmatoarea: "conflictul din Irlanda de Nord este cu adevarat un conflict rasial"[43]. Analiza sa a reprezentat un punct de pornire pentru teoriile contemporane, fiind puse sub semnul intrebarii rasismul, relatia dintre etnicitate si religie.

Pentru a face distinctia dintre sectarism si rasism, trebuie sa fim atenti la definitia pe care o acceptam pentru termenul de "rasa". Actul Relatiilor Rasiale Britanice nu distinge identitatea sectelor de etnicitate, iar sectarismul este o situatie a relatiilor rasiale. Din perspectiva sociologica a notiunii de etnicitate, sectarismul implica diferite grupuri etnice catre acte de rasism.

Robbie McVeigh ne ajuta sa intelegem complexitatea si dificultatea notiunilor, concluzia sa fiind edificatoare: "Sectarismul desemneaza neintelegeri reciproce intre Protestantii irlandezi si Catolici, rasismul impotriva irlandezilor implica relatiile dintre britanici si irlandezi, rasismul in Irlanda implica relatii dintre grupurile etnice majoritare sau minoritare, fie acestea oamenii albi sau de culoare sau nativii. Sectarismul nu ar trebui privit ca un fenomen religios, pentru ca implica mai mult problema etniei" .

2.3. Conflict etnic

Relatia etnie-nationalitate este un alt concept care a influentat crearea statelor moderne din ziua de astazi. Identitatea, definita prin apartenenta de gen, clasa sociala, rasa, religie, limba, sta la baza formarii natiunilor, dar in acelasi timp reprezinta elementul care perturba linistea si pacea din interiorul statului.

Nationalismul irlandez este considerat de majoritatea istoricilor ca un raspuns la dominatia britanica, sau ca acoperire a suprematiei catolice si a anti-protestantismului.

Joseph Ruane si Jennifer Todd au impartit evolutia nationalismului irlandez in patru perioade[46]:

Sfarsitul secolului XIX - inceputul secolului XX. Irlanda era impartita in doua partide politice: nationalistii si unionistii. Diferentele religioase incep sa se accentueze. Catolicii devin in majoritate nationalisti, datorita independentei care le ofera puteri in stat, iar protestantii se opun tocmai din acest motiv. Unirea Irlandei a avut un impact economic si cultural (declinul economic si demografic din afara capitalei Ulster si erodarea distinctiilor culturale si lingvistice irlandeze). Actul de Unire din 1800 a adancit inegalitatea (puterea politica o detinea Londra, economia irlandeza fiind supusa la presiuni, la competitia britanica).

Perioada Stormont. Nationalistii nu vroiau sa accepte legitimarea impartirii, a statului Irlandei de Nord. Separarea Irlandei de Nord insemna si o separare a aliantei irlandezilor protestanti de britanici, oferindu-le acestora o pozitie mai ferma in puterea statala. Din 1960, Republica Irlanda incepe sa isi creeze un drum propriu. In Nord, crearea unui stat prosper si imbunatatirile ce au loc la nivel social, educational si de infrastructura, atenueaza socul impartirii pentru catolicii nordici.

IRA duce o campanie de atac impotriva Nordului (1957-1962).

Criza anilor 1968-1972 s-a datorat in principal miscarilor sociale (demonstratii pentru apararea drepturilor civile din Derry), iar reforma guvernamentala a divizat Partidul Unionist. Guvernul a trebuit sa apeleze la armata britanica pentru a instaura ordinea din cauza numeroaselor demonstratii si revolte violente (uciderea a treisprezece Catolici neinarmati la un mars din Derry, incendierea Ambasadei Marii Britanii din Dublin). Sistemul politic s-a destabilizat, IRA s-a impartit iar asociatiile loialiste protejeaza zonele protestante. Noul Partid Social Democratic si Muncitoresc refuza sa accepte reformele limitate propuse de guvernul Stormont

Din 1972 pana in prezent. Abolirea regimului Stormont a insemnat sfarsitul monopolului Unionist si a dus la noi zone de conflict: intre protestantii si catolicii din Irlanda de Nord, intre protestantii nordici si sudici, intre protestantii nordici si Guvernul britanic, intre guvernele irlandez si britanic. Un alt factor ce a contribuit la accentuarea conflictului este si ideea de nationalism. Partidul politic Sinn Feinn si organizatia militara IRA au ca scop principal realizarea unitatii Irlandei.

Dupa aproape 30 de ani de conflicte, in 1998 s-a semnat Intelegerea de Pace din Vinerea Mare, care stipuleaza incetarea focului si armelor si stabilirea unui guvern ce isi imparte si transfera puterea. Prin acest acord, Irlanda renunta la sase districte, iar Anglia acorda cetatenilor Irlandei de Nord dreptul la determinare proprie, precum si crearea unei institutii irlandeze mixte, Consiliul Insulei.

3. Irlanda si Uniunea Europeana

Uniunea Europeana a suferit multe schimbari in ultimele decenii prin extinderea numarului de state membre, prin introducerea monedei unice Euro in 1999. Prin institutiile si politicile sale, Uniunea Europeana doreste o mai buna colaborare si comunicare intre toate statele, ajutand la promovarea valorilor universale de buna intelegere si prosperitate intre oameni.

Acest subcapitol va avea in vedere relatiile dintre Nord si Sud, de cand Marea Britanie si Irlanda au aderat la Comunitatea Economica Europeana (CEE), in 1973, apoi se va opri asupra reactiilor pe care le-au avut unionistii si nationalistii la implicarea Uniunii Europene in problemele Irlandei de Nord si, nu in cele din urma, va sublinia rolul UE asumat in viitor.

Conflictul din Irlanda a fost vazut intr-un context ingust, in termenii relatiei dintre Anglia si Irlanda. Cucerirea militara a Irlandei a fost urmata de dominatia politica si economica, care i-a negat Irlandei independenta in Europa. Uniunea Europeana are un impact economic, social, politic in Irlanda. Implicarea Uniunii Europene in problemele Irlandei de Nord se doreste a avea un efect pozitiv, dar nu trebuie uitata nici posibilitatea ca neintelegerea asupra rolului UE in problemele Irlandei de Nord sa readuca tensiunile existente intre cele doua comunitati.

Irlanda a fost dependenta din punct de vedere economic de Anglia, dar in ultimele decenii a incercat sa reduca comertul cu aceasta. In 50 de ani, procentajul exporturilor irlandeze catre Marea Britanie a scazut de la 98 % in 1922, la 58% in 1973.[47] In 1979, Irlanda a aderat la Sistemul Monetar European, desi Marea Britanie nu a dorit acest fapt si nu l-a intreprins.

Irlanda de Nord si Republica Irlandeza au beneficiat din punct de vedere economic ca membru al UE. Din 1989 pana in 1993 UE a contribuit cu 600 milioane lire sterline printr-o serie de programe ce vizau revitalizarea si dezvoltarea economica: infrastructura rutiera, diversificarea industriei regionale, turism, agricultura.[48] Desi Irlanda de Nord a reprezentat o prioritate economica pentru UE, aceasta suma pare mica in comparatie cu suma de 2,4 bilioane lire sterline pe care o primesc in fiecare an din partea Marii Britanii, ca grand de ajutor. Republica Irlanda a beneficiat de un statut principal in ceea ce priveste finantarea din partea UE, pe cand Irlanda de Nord a fost reprezentata in mod indirect de guvernul britanic de la Westminister.

Relatiile economice intre statele membre ale UE s-au schimbat odata cu introducerea pietei europene, din 1992. Importanta granitelor politice a fost redusa prin implementarea comertului liber, libera circulatie a bunurilor si a marfurilor fiind mai usor de realizat.

Dezvoltarea economica a intregii Irlande poate duce si la dezvoltarea politica. Diminuarea importantei granitelor economice poate avea intr-adevar implicatii politice unificatoare.

Scepticismul Unionistilor cu privire la Uniunea Europeana se datoreaza unei probleme sensibile pentru irlandezi, aceea a identitatii. Identitatea britanica este amenintata de evolutia institutiilor superstatale. Identitatea europeana nu doreste sa inlocuiasca identitatea nationala, ci sa alcatuiasca o identitate comuna pe baza mostenirii culturale comune, sustinand diversitatea si pluralismul.

Ajutorul UE a constat in cresterea comunicarii intre Nord si Sud; acomodarea economica reprezinta un demers pentru acomodarea politica, putand duce la o Irlanda unita. Extinderea integrarii Uniunii Europene ce are loc in ultima perioada subliniaza faptul ca importanta granitelor scade si cooperarea va fi elementul-cheie pentru prosperitate. Uniunea Europeana doreste transformarea relatiei dintre Nord si Sud, dar si crearea unei noi legaturi, pozitive, intre Marea Britanie si Irlanda. O viitoare cooperare nu va fi scutita de lupta celor doua grupari, dar este nevoie de creativitate si deschidere din partea ambelor parti pentru a incerca schimbarea politica intr-un context european.

4. Prevenirea conflictelor

Desi politicile culturale nu pot rezolva toate problemele societatii, Consiliul Europei considera cultura, ca mijloc de comunicare, un factor ce trebuie luat in calcul pentru prevenirea situatiilor conflictuale si in reconcilierea sociala ulterioara conflictului.

Ideea de dialog implica o deschidere catre celalalt, dialogul respectand fiecare aspect al diversitatii culturale. Dialogul intercultural inseamna o mai buna cunoastere reciproca, ca si invingerea prejudecatilor care stau la baza lipsei de comunicare sau a interpretarii gresite a faptelor.

Un rol important in prevenirea acestor neintelegeri, a conflictelor, il joaca dialogul intercultural. Evitarea conflictului nu inseamna si rezolvarea lui, ci doar o amanare a constientizarii existentei lui si a momentului in care acesta va izbucni Pentru a vedea cum dialogul poate solutiona cazuri conflictuale, voi prezenta teoretic modurile si pasii de rezolvare a conflictului, si vom urmari cum acestea au fost aplicate in cazul Irlandei de Nord.

John Burton incearca sa formuleze o Teorie a Rezolvarii Conflictului si distinge intre incheierea conflictului, managementul si dispunerea conflictului: "Managementul se realizeaza prin deprinderi de rezolvare alternative si poate limita conflictul, dispunerea se realizeaza prin procese autoritare si legale si poate fi impusa cu ajutorul elitelor. Incheierea conflictului inseamna sfarsirea conflictului prin metode analitice care tintesc la radacina problemei si se doreste a fi o solutie permanenta a problemei" .

Burton sugereaza ca este nevoie de o trecere a paradigmei de la puterea politica la realitatea puterii individuale. O solutie a intelegerii diferitelor parti ar fi intr-un mod analitic, cu ajutorul unei terte parti, avand rol de faciliator, si nu de autoritate. Acest rol poate fi indeplinit atunci cand conflictul se refera la nevoi ce nu pot fi negociate sau la interese materiale.

Conflictul se manifesta de obicei printr-o ruptura intre relatii si reprezinta o provocare pentru norma si autoritati. El se datoreaza unei afirmari a individualitatii: "Este o frustrare bazata pe proteste impotriva lipsei de oportunitati de dezvoltare si a lipsei de recunoastere si impotriva identitatii. Cand orice tensiune, conflict sau violenta isi are originea in diferentele de clasa, statut, etnicitate, sex, religie sau nationalism, avem de-a face cu aceleasi probleme fundamentale"[51].

In cazul oricarei dispute trebuie sa intelegem ca toti participantii au nevoi legitime care trebuiesc satisfacute pentru a rezolva conflictul.

Burton isi axeaza teoria pe crearea unui proces analitic care sa faciliteze schimburile necesare ce vor duce la crearea unui sistem politic si social corespunzator nevoilor. Incheierea conflictului presupune, pe termen lung, un proces al schimbarii sistemului politic, social si economic.[52]

Abordari traditionale ale managementului s-au bazat pe medieri sau negocieri, posibile doar cand exista ceva clar, tangibil de impartit.

Intelegerea naturii si a parametrilor conflictului este folositoare, dar obiectivul este de a folosi in mod util analiza pentru rezolvarea conflictului. In acest scop a aparut o noua teorie: Calea Alternativa a Diplomatiei, definita de Joseph Montville ca o interactiune neoficiala, informala, intre membrii gruparilor sau natiunile adversare care doresc sa dezvolte strategii, sa influenteze opinia publica, sa organizeze resursele materiale si umane pentru a ajuta la rezolvarea conflictului.

Conflictele etnice-nationale reprezinta o forma a conflictului social prelungit , inteles drept un conflict dificil care nu poate fi incheiat. Exista multe exemple de grupuri identitare ce se afla in conflict social prelungit: in Palestina (israelienii si libanezii), in Cipru (grecii si cipriotii turci), in Spania (bascii), in Irlanda de Nord (Nationalistii irlandezi si Unionistii din Usler).

Calea Alternativa a Diplomatiei este un proces in trei etape care le permite reprezentantilor grupurilor sa incerce rezolvarea conflictelor intr-un mediu neamenintator, neconstrangator, neconfruntator.[54] Aceasta teorie nu inlocuieste calea oficiala, dar poate netezi drumul pentru negocierile oficiale prin initierea schimbarilor de atitudine in opinia publica si a factorilor de decizie.

Un prim pas poate fi facut prin organizarea de forumuri si workshopuri. Oamenii cu influenta din respectivele comunitati, precum si experti in psihologia conflictului intre grupuri, se pot intruni pentru a explora mijloace alternative in definirea conflictului Faciliatorii nu vor impune sau oferi solutii pentru conflict, rolul lor este de a facilita comunicarea si de a indruma participantii spre schimbarea atitudinilor si perceptiilor proprii. Workshopurile pot fi organizate printr-o serie de intalniri in grupuri mici, dar pot avea loc si evenimente sociale informale, cum ar fi dineuri, spectacole, vizite.

A doua etapa o reprezinta influentarea opiniei publice si schimbarea atitudinilor si perceptiilor comunitatilor respective. Acest lucru nu se realizeaza usor, este nevoie de timp, perseverenta si rabdare. Participantii la workshopuri trebuie sa-i convinga pe factorii de decizie din respectivele comunitati de veridicitatea noilor perceptii.

In a treia etapa se are in vedere o dezvoltare cooperanta a economiei, avand ca scop micsorarea suferintelor materiale ale comunitatilor in cauza.

In cazul Irlandei de Nord, cea mai afectata clasa sociala din acest conflict este clasa muncitoare, care a avut cel mai mult de suferit. Un prim pas in ajutorarea acestora ar fi oferirea de slujbe celor care sunt neangajati. Acest beneficiu material nu va elimina conflictul, dar va ajuta la micsorarea acestuia, dovedindu-le oamenilor ca lucrurile se pot schimba.

Aceste schimbari creeaza un mediu pozitiv pentru ca negocierile sa poata avea loc. Irlanda de Nord a inteles ca trebuie sa faca un prim pas prin desfasurarea a mai multe proiecte despre relatiile comunitare, initiative educationale, cum ar fi "Educatie pentru Intelegere Reciproca", si scoli mixte. Toate aceste schimbari au rolul de a face ca procesul de pace sa inainteze pas cu pas.

"Problema Irlandei de Nord" este o sintagma des folosita care exprima o realitate ce sta la baza mai multor probleme interdependente[56]:

- problema constitutionala majora, care este contextul politic al Irlandei de Nord, integrarea cu Marea Britanie, o Irlanda unita sau independenta;

- problema inegalitatii sociale si economice;

- problema identitatii culturale, in legatura cu educatia, limba irlandeza, si diferentele culturale;

- problema securitatii;

- problema diferentei religioase;

- problema relatiilor cotidiene intre oamenii ce locuiesc in Irlanda de Nord.

Toate acestea reprezinta elemente ale problemei, fiecare aspect este influentat si influenteaza, la randul sau, un alt aspect. Orice incercare de solutionare trebuie sa ia in considerare toate elementele. In ciuda multor probleme existente, unele dintre acestea au fost rezolvate: discriminarea in ceea ce priveste alocarea locuintelor, revendicarea din 1969 a fost inlaturata; scolile mixte au fost incurajate, scolile cu o majoritate de copii au introdus concepte de diversitate culturala si intelegere reciproca; exprimarea culturii minoritare, in special prin folosirea limbii irlandeze si prin infiintarea unui numar mic de scoli cu predare in limba irlandeza.[57] Alte intelegeri au avut loc la nivel guvernamental, consiliile impartind puterea politica prin rotatie, iar pentru o mai buna colaborare se implementeaza programe de relatii comunitare.

In ciuda acestor imbunatatiri, multe probleme raman nerezolvate: somajul in randul catolicilor, problema violentei, tentativele de acord la nivel politic, care, din 1972, de la conducerea directa de la Westminister, au esuat.

Irlanda de Nord a experimentat multe abordari de solutionare a conflictului[58]:

- dominatia majoritara, din 1921-1972;

- integrarea, pe o perioada de trei luni, in 1974, cand a fost format un executiv ce impartea puterea, dar a esuat;

- reforme administrative, din 1969, odata cu schimbarile legislative referitoare la acordarea locuintelor si a fortei de munca;

- reformele sociale si educationale;

- tinerea sub dominatie militara, din 1969;

- discutii la nivel politic;

- acordul intre cele doua guverne principale, ca si Acordul Irlandez-Britanic din 1985;

- Acordul de Pace din Vinerea Mare a anului 1998.

Acordul de Pace din Vinerea Mare a fost ratificat printr-un referendum, pe 22 mai 1998, primind 71% voturi din partea Irlandei de Nord si 94% din partea Republicii Irlanda.

Acordul prezinta doua inconveniente ce au ridicat unele probleme: numarul departamentelor guvernamentale in noua administratie a Irlandei de Nord si anularea organelor de frontiera. In noiembrie 1999, executivul Irlandei de Nord a intrat in functiune, avand cate trei membri din partea partidelor UUP si SDLP si doi membri din partea Sinn Feinn si DUP. Nemultumirea Unionistilor a provocat o noua criza, la inceputul anului 2000 institutia fiind suspendata; aceasta criza a fost ulterior depasita. In 2002, Executivul a fost suspendat din nou, in 2003 procesul de pace a ramas in suspensie pana la rezolvarea cererilor Unionistilor de a demobiliza Armata Republicana Irlandeza (IRA), si ale nationalistilor, de a implementa reforma politica.

Pentru a gasi solutii definitive in ceea ce priveste rezolvarea conflictului in Irlanda de Nord, trebuie sa fie luate in considerare protejarea si promovarea drepturilor omului. Acordul de Pace din 1998 prevede unele drepturi ale omului, ceea ce reprezinta un pas inainte pentru rezolvarea conflictului, "respectul pentru drepturile umane este acceptat ca o preconditie a rezolvarii pasnice a conflictului" .

Acordul de Pace din 1998 prevede incorporarea legilor Conventiei Europene a Drepturilor Omului (CEDU) in Irlanda de Nord, crearea unei Comisii pentru Drepturile Omului in Irlanda de Nord si a unei legi corespunzatoare, care permite recunoasterea unei categorii mai largi de drepturi, neincluse la acea data de CEDU, cum ar fi: drepturile minoritatilor si drepturile lingvistice. Alte probleme abordate sunt: securitatea, politia si justitia (sezonul de marsuri, abuzul si neglijenta Politiei, sistemul juridic criminal), probleme economice, sociale si culturale (egalitatea fortei de munca si drepturile lingvistice).[61]

Politicile sustin cresterea economica, iar progresul poate fi realizat prin masuri concrete pentru rezolvarea inegalitatilor fortei de munca, prin legislatie anti-discriminatoare, sau masuri pentru combaterea somajului.

Acordul subliniaza importanta respectarii, intelegerii si toleranta diversitatii lingvistice, in special prin promovarea limbilor minoritare. Protejarea acestor drepturi este garantata de multe institutii internationale: Declaratia Natiunilor Unite despre Drepturile Persoanelor Apartinand Minoritatilor Nationale, Etnice, Religioase si Lingvistice (art. 4), Conventia Internationala asupra Drepturilor Economice, Sociale si Culturale (art. 13), Conventia Internationala asupra Drepturilor Civile si Politice (art. 27), Conventia Cadru pentru Protejarea Minoritatilor Nationale a Consiliului Europei (art. 14), Carta Europeana pentru Limbile Minoritare si Regionale.

5. Incheiere

Identitatea europeana, in deplinatatea sa, nu a fost rezultatul multiplicitatii aspectelor sale istorice, culturale, sociale, politice si economice, ci a fost considerata la inceput doar un construct, asa cum a fost si ideea de Uniune Europeana, dar toate elementele constitutive ale acesteia se afla intr-o permanenta transformare. Spiritul european reprezinta mult mai mult decat unitatea culturala, o piata economica unica si unirea politica. Conceptul de Europa unita nu poate fi complet desavarsit, este nevoie de transformari, remodificari, pentru a ajunge la adevaratul spirit european, care dincolo de diferentele lingvistice, sociale sau economice, se ascunde in fiecare dintre noi si poate fi redescoperit prin constientizare, acceptare si interculturalitate.

Imaginea lumii culturale a devenit mai complexa datorita dezvoltarii sociale si procesului de transformare (schimbari lingvistice si demografice, mobilitate, relatiile cu alti oameni). Conceptul de societate multiculturala in contextul Europei, din ce in ce mai unite, are parte de multe probleme, dar si de oportunitati. Societatile europene, constituite istoric, in care simbolurile nationale si atributele etnice au stat la baza identitatii, se vad nevoite sa accepte pluralismul cultural.

Irlanda, desi prin destinul sau s-a aflat intotdeauna sub influenta Marii Britanii, a incercat sa se contureze pe harta europeana si inca nu isi gaseste un loc clar delimitat, caci identitatea sa s-a bazat tocmai pe factorii istorici, ai nationalitatii si ai etnicitatii. Spiritul european face apel la pluralism si transcende delimitarea Republicii Irlanda de Irlanda de Nord, iar conflictele desfasurate de-a lungul secolelor nu isi mai au rostul.

Cazul Irlandei de Nord este reprezentativ pentru importanta dialogului intercultural, caci doar prin comunicare si intelegere reciproca putem preveni conflictele. Irlanda de Nord a fost afectata de acest conflict cu multiple implicatii, la nivel politic, economic si social. Indiferent de cauzele si aspectele conflictului, cei care au suferit au fost oamenii si vietile lor au fost puse in pericol.

Dupa cum am aratat, Irlanda de Nord a trecut prin multe procedee pana la solutionarea conflictului, care inca este resimtit si poate reizbucni daca problemele cheie, cele legate de religie si identitate nationala, nu sunt clarificate.

Rezolvarea conflictului a insemnat un proces indelungat de reforme, discutii, acorduri, toate pe baza unei deschideri in comunicare si a unei dorinte de pace. Sfarsitul secolului XX a demonstrat ca societatea se afla intr-un punct de criza, ce a izbucnit in noi conflicte. Inceputul noului secol s-a dovedit a fi propice pentru o noua perspectiva a comunicarii, cea a dialogului intercultural.

Legaturile ce ii unesc pe oameni pot, de asemenea, sa ii separe. De aceea, deschiderea catre alte culturi si cunoasterea mostenirii culturale comune stau la baza unei adevarate comunicari interculturale. Interesul statornic pentru interculturalitate poate fi sustinut de politici culturale care sa vina in ajutorul unei comunicari mai eficiente, pentru a preveni conflictele sau chiar pentru a le rezolva.

Analiza propusa pentru rezolvarea conflictului poate fi un exemplu demn de urmat si in cazul altor tari care se confrunta cu aceleasi probleme, fara a mai necesita un timp atat de indelungat sau fara a periclita viata altor oameni sau a generatiilor urmatoare.

Bibliografie

1. International Religious Freedom Report 2004, U.S. Government, Beaureau of Democracy, Humain Rights and Labour

2. The Cambridge historical encyclopedia of Grait Britain and Ireland

3. Human Rights Watch, Justice for All? An Analysis of the Human Rights Provisions of the 1998 Northern Ireland Peace Agreement, Aprilie 1998, Vol. 10, No. 3, www.hrg.org

4. The Edge, the e-Journal of Intercultural Relations, 1999, www.interculturalrelations.com

5. Interculturalitate versus globalizare- conferinta internationala, Brasov 2004

6. Ardagh, John, Ireland and the Irish, Portrait of a changing society, Penguins Books, 1995

7. Arthur, Paul, Special relationships: Britain, Ireland and the Northern Ireland problem   

8. Asante, Molefi K.; Newmark, Eileen; Blake, Cecil A., Handbook of Intercultural Communication, Sage Publication, Beverly Hills 1979

9. Cash, John D., Identity, Ideology and Conflict: The Structuration of politics in Northern Ireland, Cambridge, Cambridge University Press 1996

10. Condon, J.; Yousef, F., An Introduction to Intercultural Communication, Indianapolis, Bobbs-Merrill 1975

11. Cunningham, William G. Jr., Conflict Theory and the Conflict in Northern Ireland, The University of Aukland, 1998, https://cain.ulst.ac.uk

Dasen, Pierre; Perregaux, Christiane; Rey, Micheline, Educatie interculturala: experiente, politici, strategii, Ed. Polirom , Iasi 1999

13. Dodd, Carley H., Dynamics of Intercultural Communication, Dubuque, IA. Brown 1995

14. Dunn, Seamus (ed.), Facets of the Conflict in Northern Ireland, New York, St. Martin's Press 1995

15. Griffin, Em, A first look at communication theory, New York, McGraw-Hill 1997

16. Gudykunst, William B., Intercultural Communication Theory, Beverly Hills, Sage Publications 1983

17. Gudykunst, William B.; Kim, Y.Y., Theories in Intercultural Communication, Beverly Hills, Sage Publications 1988

18. Gudykunst, William B.; Kim, Y.Y., Communicating with strangers: An Approach to Intercultural Communication, Sage Publications, London, Thousands Oaks 1995

19. Hall, Edward T., The Silent Language, New York, Double Day 1959

20. Hammer, M., Lecture in Cross-cultural Communication in International Communication Program, The American University

21. Hart II, William B., A brief History of Intercultural Communication: a Paradigmatic Approach, Department of Communication and Journalism, Albuquerque, San Diego 1996

22. Herpburn, A.C., The conflict of nationality in modern Ireland, Edward Arnold, London 1980

23. Ingraham, Jeson, The European Union and Relationships Within Ireland, https://cain.ulst.ac.uk

24. Jandt, Fred E., An introduction to Intercultural communication; Identities in a Global Community, Sage Publication 2004

25. Jenkins, Richard, ed., Northern Ireland: studies in social and economic life, Brookfield: Averburry, Aldershot 1989

26. Kiesling, Scott F., ed., Intercultural discourse and communication: the essential readings, Oxford 2005

27. Kuhn., T. S., Structura revolutiei stiintifice, Ed. Humanitas, Bucuresti 1999

28. Ladmiral, J. R.; Lipianski, E. M., La communication interculturelle, Armand Collin, Paris 1989

29. Martin, Judith; Nakayama, Thomas, Intercultural communication in context, Mayfield Publishing Company 1996

30. Miller, David, ed., Rethinking Northern Ireland, Logman, New York 1998

31. O'Halpin, Eunan, Defending Ireland: the Irish state and its enemies since 1992, Oxford University Press 2000

32. Poledna, Rudolf; Ruegg, Franois; Rus, Calin, Interculturalitate: cercetari si perspective romanesti, Presa Universitara clujeana, Cluj Napoca 2002

33. Pratt, Marry Louise; Manley, Ron G.; Bassnett, Susan, Intercultural dialogue, British Council 2004

34. Rogers, Everett M., Communication of innovations: a cross cultural approach, Macmillan, 1971

35. Tanno Dolores V., Gonzalez, Alberto, ed., Communication and identity across cultures (International and Intercultural Communication Annual vol 21), 1990

36. Samovar, Larry A.; Porter, Richard, Communication between cultures, Toronto 2004

37. Samovar, Larry A.; Porter, Richard, Intercultural Communication: A Reader, Wadsworth Company, Belmont 1988

38. Saral, T., Intercultural Communication theory and research: An Overview of Challenges and opportunities, Communication Yearbook III, NJ 1979

39. Sitaram, K.; Cogdell, R., Foundations of Intercultural Communication, Columbus, Bobbs-Merrill 1976

40. Volkan, Vamik; Demetrios A. Julius; Joseph V. Montville , (ed.), The Psychaodynamics of International Relationships, vol II: Tools of Unofficial Diplomacy, MA Lexington Books, 1991

41. Welsh, Frank, The four nations, A History of The United Kingdom, HarperCollins Publishers, London 2002744